Dacă nu ar fi fost iminent un război al Rusiei cu Franţa lui Napoleon Bonaparte, negocierile de la Hanul lui Manuc, în 1812, ar fi continuat până când graniţa Principatului Moldovei s-ar fi oprit la Siret. Aşa afirmă cei mai mulţi dintre istoricii care au studiat perioada aceea de câteva luni, în care, cu 200 de ani în urmă, fără ca românii să aibă vreo vină, s-a hotărât tăierea trupului Moldovei în două şi despărţirea fraţilor de fraţi. Singura noastră vină a fost că eram la mijloc, între două imperii hrăpăreţe. Şi-atât.

Generalul Kutuzov, cel care a condus negocierile din partea Imperiului ţarist, se spune că ar fi declarat, în acele zile: „Nu voi lăsa românilor decât ochi ca să plângă!”. Nici chiar turcii nu înţelegeau ura cu care acţionau ruşii… Nicolae Iorga transcrie, în „Basarabia noastră” (lucrare tipărită la 100 de ani de la evenimente, în 1912), o declaraţie deconcertantă a Marelui Vizir de Rusciuc, dinaintea lui Langeron: „E ruşinos ca ruşii, care stăpânesc un sfert al globului, să se certe pentru o palmă de pământ, care nici nu le este folositoare”… Folositoare sau nu, prin Tratatul de pace ruso-turc de la 16/28 mai 1812, ruşii şi-au adjudecat Basarabia, iar o sută de ani mai târziu, sfidând orice lege a bunului simţ diplomatic, sărbătoreau, la Chişinău şi-n toate oraşele pământului furat, această anexare a unui teritoriu românesc.

Eugen Simion: „Istoria nu e o zeiţă nepătată”

Cu o sută de ani în urmă, România marca şi ea centenarul cu steagurile în bernă şi cu o serie de acţiuni de protest, sub egida Ligii Culturale, conduse atunci de Nicolae Iorga. După încă o sută de ani – şi alte câteva meandre ale istoriei – Liga Culturală a Românilor de Pretutideni (continuare în spirit a celei de acum un veac) a organizat de asemenea o serie de manifestări pentru comemorarea raptului Basarabie. Acţiunile au început pe 13 mai, la Chişinău, şi s-au încheiat duminică, 27 mai, la Bucureşti, la Hanul lui Manuc, chiar în sala în care s-a semnat tratatul şi unde a fost dezvelită o placă memorială. Au participat mai mulţi membri ai Academiilor din România şi Republica Moldova, scriitori, istorici, jurnalişti, oameni de spirit. La manifestare, cum remarca şi preşedintele Ligii, prof. Victor Crăciun, autorităţile române nu au fost prezente. Probabil din raţiuni diplomatice.

Dintre zecile de minute de discursuri care au ţinut sala în picioare, spicuim şi noi câteva fragmente.

Acad. Eugen Simion: „Românitatea e o noţiune de discutat cu luciditate şi în termeni europeni. Azi, problema naţionala nu se poate discuta eficient decât în termenii democraţiei şi ai construcţiei europene. Problema raptului Basarabiei o reprezintă târgul între două mari puteri, care au împărţit ceva care nu le aparţinea. Academia Română a organizat o sesiune specială la Bucureşti şi la Iaşi (împreună cu Academia Republicii Moldova). Ce au făcut verii noştri francezi, în frunte cu Napoleon? Am reţinut că Rusia a primit jumătate din Moldova tradiţională de la Imperiul Turc, iar Imperiul Turc a cedat ceva care nu-i aparţinea. Istoria nu e o zeiţă nepătată. Acest subiect trebuie să ex iste în continuare şi să rămână în atenţia oamenilor politici. Cu diplomaţie, nu cu o retorică ineficientă. Din păcate, timp de 50 de ani n-am vorbit deloc despre acest subiect, iar în ultimele două decenii am vorbit cu discursuri în de fraze goale. Azi, e o altă lume, o altă Rusie. Spaima noastră tradiţională de la Răsărit, Rusia – ca şi lumea întreagă – s-a schimbat. Poate că şi în Rusia va învinge democraţia şi vom putea avea dialog. Cum s-a comportat Europa în aceste două secole? Turcii şi Ruşii au împărţit Moldova tradiţională şi au creat o graniţă care – cu un scurt intermezzo – a ţinut două secole. Ce s-a întâmplat în cultură, în acest răstimp? A fost ceva care a continuat dincolo de graniţă şi acest ceva a salvat ideea de unitate naţională. Raptul n-a separat complet cultura română. Ca nişte vase capilare, cultura a continuat să circule în trupul naţiunii. De exemplu: când s-a înfiinţat acum 146 de ani Academia Română, oamenii aceia au avut o idee – să înfiinţeze o instituţiă care să-i unească pe toţi românii de pretutindeni. Printre membrii fondatori sunt trei basarabeni, dar şi transilvăneni, Bariţ a fost chiar preşedintele Academiei Române. Academia a pregătit, de fapt, Marea Unire”.

C. Bălăceanu-Stolnici: „Kutuzov era un atiromân visceral”

Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Am 89 de ani. Fac parte dintr-o familie care a participat de 700 de ani la istoria neamului românesc. În tragedia care s-a consumat în această cameră, românii n-au nici o responsabilitate. Ca şi la luarea Bucovinei, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, ca şi la luarea Ţinutului Herţa, românii n-au nici un fel de responsabilitate. N-au fost cozi de topor. Toată povestea s-a petrecut la un nivel de decizie care ne depăşea, şi a cărui principală responsabilitate revine curţii de la St. Petersburg, acelei abilităţi de a-şi întinde teritoriile dincolo de graniţele naţiunii lor. A doua responsabilitate revine lui Napoleon I, care, după ce a cochetat cu ruşii, după ce l-a susţinut pe Selim al III-lea, i-a abandonat şi nu i-a informat la timp. Mai mult încă, şi la Erfurt şi la Tilsit, înţelegându-se, întrun fel de avanpremieră a Pactului Molotv-Ribentropp, ne-a cedat fără remuşcare. Era în epocă o caricatură care prezenta Europa ca pe o prăjitură pe care Alexandru I şi Napoleon o împărţeau în două. Lucrurile nu s-au întâmplat chiar aşa şi vina francezilor este că nu au informat la timp Sublima Poarta de ceea ce se pregătea în contra ruşilor. A doua răspundere este a Marelui Vizir Ahmet, care s-a lăsat prins în capcana pe care i-a întins-o la negocierile de la Rusciuk emisarul rus şi, a doua oară generalul Kutuzov, care are reputaţia de a fi spus infama frază: „Nu voi lăsa românilor decât ochii, ca să plângă!”, la semnarea tratatului cu Napoleon. Era un antiromân visceral. Victoria lui asupra lui Napoleon i-a asigurat o poziţie importantă, dar e un ticălos. Atât de urât s-a comportat faţă de români, încât chiar Alexandru I s-a sesizat şi l-a înlocuit cu altul, dar a fost prea târziu. Dacă turcii ar mai fi aşteptat două săptămâni, fenomenul nu s-ar fi întâmplat. Am avut ghinion. Dar nu am fost vinovaţi. Nu suntem vinovaţi nici că ni s-a luat Basarabia de Sud, prin pacea de la Berlin, în 1878, sub bagheta lui Bismark. N-am fost vinovaţi nici când ni s-a luat Basarabia în 1940, şi nici când ni s-a luat din nou la Paris. Românii s-au angajat numai în unirea cu Basarabia şi niciodată în răpirea ei.”

Bicentenarul raptului Basarabiei, la Hanul lui Manuc

Frumosul Han al lui Manuc, cu arhitectura lui superbă de sfârşit de secol fanariot, are, în aceste zile, o conotaţie… infamă. Şi asta pentu că pe 28 mai (16 mai, stil vechi), la orele 13, într-una dintre încăperile de la etaj, s-a semnat unul dintre cele mai dureroase documente pentru istoria neamului românesc: Tratatul de pace Ruso-Otoman, care stipula, între altele, că jumătate din teritoriul Principatului Moldovei era cedat Rusiei. A fost doar începutul unui şir de documente nedrepte care au rupt, rând pe rând „hălci” din trupul vechii Moldove, cedându-le „marelui prieten de la Răsărit” (formulă care e valabilă la oricare dintre timpurile istorice ne-am referi).

Sursa : Jurnalul.ro

Anunțuri