Naşul de botez al celui mai groaznic război a fost “Pactul criminal Ribbentrop – Molotov”. România a fost atacată de Uniunea Sovietică la 26 iunie 1940. Dictatul de la Viena a fost şi el o declaraţie de război, sui-generis, elaborată de Hitler şi Mussolini, cu acceptul binevoitor al lui Iosif Stalin. Armata sovietică s-a revărsat peste noi ca un puhoi de mocirlă. Peste noapte am intrat în împărăţia morţilor şi a robilor. Circa 800 000 au murit nu numai în tranşee ci şi în sinistrele lagăre sovietice sau pe nesfârşitele drumuri spre Gulag. Istoriografia oficială sovietică şi ucraineană a calificat în permanenţă anii postbelici drept începutul unei ere noi, mari transformări sociale progresiste în viaţa mult pătimitului ţinut bucovinean eliberat de sub jugul cotropitorilor străini. Abia în ultimii ani au fost date publicităţii, în mod extreme de sporadic, unele informaţii mai mult sau mai puţin obiective despre tragicul început al epocii sovietice, comuniste, pe acest picior de plai mioritic. După Revoluţia din România din 1989 şi prăbuşirea Imperiului Sovietic în 1991 am început să vorbim tot mai tare şi cu argumente incontestabile despre genocidul, mancurtizarea şi despre “gândirea arestată” a neamului nostru : dureri reflectate în folclorul clandestin al celor care au avut de suferit în gulagurile Staliniste. Iată o mostră a monstruozităţii:

Măi Staline sângeros,

Din Bucovina ne-ai scos

Ca în vesela grădină

Să crească numai neghină    (din Doina nouă din repertoriul clandestine al ţăranului din comuna Voloca pe Derelui, Gh. Semeniuc.)

După “eliberarea” nordului Bucovinei (1940 – 1944) şi până la prăbuşirea regimului comunist din Uniunea Sovietică (1991), băştinaşii din dulcea Bucovină au trecut prin patru etape istorice:

  1. Împuşcarea unei părţi din populaţia locală (com. Lunca, plasa Herţei, Fântâna Albă, raionul Hliboca şi în alte localităţi)
  2. Deportarea zecilor de mii de gospodari – floarea neamului nostru românesc din acest ţinut – în nordul Kazahstanului, Siberia etc.
  3. Mobilizarea bărbaţilor români între 18-60 de ani în “trudovaia armia” (armată de muncă grea) şi ducerea lor în RSS Autonomă Karelo – Fină.
  4. Mancurtizarea (rusificarea populaţiei rămase la baştină prin schimbarea toponimiei tradiţionale, deschiderea şcolilor ruseşti în unele sate româneşti etc).

Tema deportărilor este o rană cicatrizată şi când o abordez din nou, această rană se redeschide şi doare mai tare. Dar, înăbuşindu-ne durerile, trebuie să scriem despre deportări, ca urmaşii noştri să stie prin câte am trecut. Despre calvarul nostru s-a scris şi se scrie mult în România, Moldova şi Ucraina. Referitor la una din aceste scrieri (drumul spre Golgota) prof. Gr. Bostan spune “E o carte revelatoare pentru modul în care bucovinenii au ştiut să-şi păstreze credinţa, limba maternă şi tradiţia strămoşească în acea epocă de gândire arestată în perioada celui de-al doilea genocid din ţara Fagilor”. Cărţile publicate pe această temă dureroasă constituie documente incontestabile care vor sta pe masa unui Tribunal Internaţional, pentru a judeca crimele comunismului şi ale unor indivizi lipsiţi de sentimente umane. Istoricii care vor scrie mult aşteptata istorie a Românilor de pretutindeni nu vor putea ocoli aceste cărţi revelatoare, în modestia lor, în comparaţie cu zeci şi sute de studii şi discursuri (Al. Ştefănescu). “Din mândria omului de a călări pe ceilalţi, din setea animalică de putere de a submeni pe cei din jur izvorăsc apele diavolului sugrumându-ne cu Vavilonul de tot felul, dar crima proiectată de regimul comunist a eşuat. Nici nu putea fi altfel, un glonte tras în ceafa unui om străbate doar un craniu, spiritualitatea lui niciodată”. Multe catastrofe a avut de îndurat neamul Românesc în decursul istoriei sale. Dar, lucru cert, niciodată mai dezastruoasă ca în epoca comunistă: uciderea de oameni, arestări, deportări, exilări, dislocări, marginalizări, cenzurări, distrugeri de sate, de monumente, de ctitorii, mutilări şi aşezăminte de învăţământ, pornind de la creşe până la diplome de doctorat, interziceri de cărţi, de călătorii, de contacte culturale etc. Pe scurt, asasinarea memoriei acestui neam… Deportările în masă au început la 13 iunie 1941. Locomotivele scoteau vagoane de pe liniile moarte să ne ducă la moarte. În noaptea de 14 spre 15 iunie au pornit din gara Adâncată în direcţia Cernăuţi, se auzeau bocete ca după mort, plânsete, răcnete ţipete. Plângeau bieţii oameni că nu-şi vor mai vedea sărmanii pământul lor sfânt şi nici mormintele părinţilor. La 15 iunie copii plângeau şi cereau unii mâncare, alţii apă. Dar cine avea grija lor. D. Nimigean povesteşte cu mare durere în suflet: “în 12 zile de drum ne-au dat numai de patru ori mâncare”. Pe când armatele Germane şi Române înaintau în Ucraina,lângă gara Razdelnaia s-a găsit un tren cu cadavre carbonizate, deportaţi Bucovineni. Mâncarea “naţională” a condamnaţilor era “balanda” (apă turburată cu puţină făină). Bordeiul nostru – îşi aminteşte D. Nimigean – avea trei geamuri mici cam de trei palme şi o uşă făcută din trei scânduri, printre care puteai băga degetele, atât de năpăstuite erau. Ca mobilă aveam o singură scândură pusă pe doua pietre, care ţineau loc de scaune. În mijlocul bordeiului se găseşte o movilă de pământ, care fusese odată cuptor, dar care se dărâmase de bătrâneţe. Când omului e greu cârteşte, când e mai greu plânge, când e foarte greu râde, povestind istorioare hazlii. În gara Kartalî, sărmanii ucraineni  povesteau necazurile lor de la baştină. Unul spunea că la ei în colhoz, la primărie, s-a găsit într-o dimineaţă o găină spânzurată, cu un bilet atârnat de gât  pe care scria: “Nu mai pot să fac atâtea ouă câte prevede norma, mai bine imi iau viaţa!” În luna decembrie 1941, un bătrân rus localnic, pe nume Cesnoc, (În traducere Usturoi), văzând atâta suferinţă abătută asupra femeilor noastre, care erau golaşe ca vai de ele şi cu copii mici (unele fusese despărţite de bărbaţii lor), i s-a făcut milă de ele şi, când au început să plângă în faţa aşa-zisului procuror, arătându-i că n-au haine de iarnă, bătrânul le-a luat parte şi a cerut să li se dea îmbrăcăminte şi după aceea să fie trimise la lucru, pentru că – spunea moşul – “aceşti oameni sunt din părţile unde e mai cald şi nu pot rezista goi în ţinuturile noastre”. Procurorul l-a ascultat şi a tăcut, nici măcar nu l-a întrebat cum e numele de familie. A doua noapte omul bun la inimă a dispărut. Autorităţile comuniste de acolo nu le permitea să respecte obiceiul creştinesc de înmormântare a deţinutului: “când a murit o femeie numită Leontina Puiu  Kapucinschi care lucra la grajd a luat o pereche de boi şi i-a înjugat la car, şi asa a dus mortul la groapă. Neascultătorul a fost chemat de urgenţă la cancelarie, unde i s-a făcut o aspră dojană. În multe cazuri cadavrele erau puse în groape goale şi nu aveau parte nici de lacrimi, nici de slujbe şi nici de preoţi. Nici o cruce nici o floare nu împodobea mormântul. Ziceau cu toţii o rugăciune şi asta era totul.” A. Nandriş-Cudla povesteşte : “ în vagon mai erau două familii din Mahala, din satul nostru, erau şi din Horecea, din Toporăuţi, şi două familii de Jidani din Sadagura… Ne-a trântit ca pe vite în vagon. Nu era laiţă, scaun de loc”. În tundră, într-un sătişor numit Şuga au fost debarcaţi. I-au lăsat acolo în pustia ceea fără scăpare, fără nici un adăpost, ca să moară. Aniţa disperată scria că “Mai bine făceau să fi tras cu o mitralieră. Te culcai deodată şi nu vedeai atâta chin. Copiii au început să plângă împrejurul meu: mama mi-e foame, mama nu mai putem răbda de foame şi mâncărimea ţânţarilor”. În bordeile acelea “s-au tras naţie la naţie, în una s-au aşezat basarabenii, în alta polecii, în alta românii”. “Bulenderele” de pe ei erau aşa de urâte că punându-le “la uscat hârâiau cânii la ele de frumoase ce erau”. Foamea era duşmanul nostru numarul unu (din momentul deportării). Nouă au fost scoşi din casa părintească. Numai trei primeau porţia de “balandă”. Numai mama ştia să împartă trei porţii la nouă. Era o aritmetică absurdă. Mama ne mângâia mereu cu sfintele versete din Biblie: “ferice de cei Flămânzi… Căci ei vor fi săturaţi”. O întrebam pe mama când va veni ziua aceea, când şi noi vom fi săturaţi… “Degrabă, puişorii mei”, răspundea mama ascuzându-şi lacrimele. Al doilea duşman al nostru a fost gerul cumplit.  În jurul Anului Nou 1947 am ajuns în oraşul Kokcetav (Kazahstan). Frigul ne pătrundea până la oase, iar foamea ne zgândărea dureros stomacurile. Ne-am pomenit, aşadar, “între Scylla şi Caribda” : ori îngheţam de frig ori muream de foame. De acolo am plecat cu o maşină spre un sat şi colac peste pupăză, roţile maşinii s-au înfundat până la osie. Am pornit nouă suflete flămânde şi îngheţate spre un sat necunoscut. Era un adevărat “pohod na Sibir”. Mai mulţi morţi decât vii am ajuns în localitatea Arîkbalîk. Autorităţile locale ne-au dus la o bătrânică pe nume “tiotea Ivanova”. În casă mirosea a cartofi fierţi. Fratele meu mai mic Costică, care avea cinci anişori s-a apropiat de gazdă, dându-i de înţeles că vrea un cartof fiert. Ni s-a oferit şi câte un păhar de lapte, care, după patru luni de lagăr, ne-a părut mai dulce ca mierea. Într-o “zemleancă” (bordei) de la marginea Arîkbalîkului au murit de foame cinci suflete, acolo am fost duşi noi nouă suflete, unde multă vreme ne-am luptat cu moartea… Exemple pot fi aduse cu duiumul dar şi aceste câteva sunt suficiente pentru a demonstra lumii întregi prin ce calvar au trecut fraţii noştri sub regimul sovietic odios, de tristă amintire. Acolo, în neagra străinătate au murit cu miile, iar acei care au mai rămas în viaţă au supraveţuit graţie mânii salvatoare a lui Dumnezeu şi tăriei lor fizice şi morale.

ILIE POPESCU

Glasul Bucovinei, Cernăuţi

Anunțuri