24 Ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza. — Ianuarie 23, 2012

24 Ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul Unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, printre ei şi Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.  Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturdza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturdza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales  Domn cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă. În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris.

La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre Unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare al măsurilor și greutăților. Cununia domnitorului Gheorghe Bibescu se oficiază la Focșani, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan din Piața Unirii, lângă borna de hotar, naș de cununie fiind domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.  Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința Unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a. Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel al caimacamului (locțiitorului domnesc) Todiriță Balș (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil Unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:

  • Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulații  încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
  • Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
  • Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;
  • Neutralitatea pământului Principatelor;
  • Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale” . Adunarea electivă a Țării Românești era însă dominată de conservatori, care dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”. Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

P.S. Chiar dacă există unele voci care consideră Unirea Principatelor din 1859 o greşeală, această temă va rămâne la nivel de discuţie între cei care doresc dezbinarea aceste ţări, şi împărţirea ei între moldoveni, munteni, dobrogeni. Contează  faptul că noi cunoaştem adevărul şi suntem mândri de istoria noastră. În 1859 s-a putut, în 1918 s-a putut, e timpul să corectăm nedreptatea faţă de fraţii noştri Basarabeni, si să-i aducem acasă. Anul acesta se împlinesc 200 de ani de când străinii se bucură de bogata noastră Basarabie şi îşi bat joc de fraţii noştri. Basarabia e România, acolo sunt fraţii noştri, să luptăm pentru ea, să luptăm pentru orice bucăţică de pământ furat de la noi, să luptăm pentru ţara noastra, ce e a nostru ne aparţine!!!

Anunțuri
Calvarul Românilor din regiunea Cernăuţi sub regimul Stalinist — Ianuarie 19, 2012

Calvarul Românilor din regiunea Cernăuţi sub regimul Stalinist

Naşul de botez al celui mai groaznic război a fost “Pactul criminal Ribbentrop – Molotov”. România a fost atacată de Uniunea Sovietică la 26 iunie 1940. Dictatul de la Viena a fost şi el o declaraţie de război, sui-generis, elaborată de Hitler şi Mussolini, cu acceptul binevoitor al lui Iosif Stalin. Armata sovietică s-a revărsat peste noi ca un puhoi de mocirlă. Peste noapte am intrat în împărăţia morţilor şi a robilor. Circa 800 000 au murit nu numai în tranşee ci şi în sinistrele lagăre sovietice sau pe nesfârşitele drumuri spre Gulag. Istoriografia oficială sovietică şi ucraineană a calificat în permanenţă anii postbelici drept începutul unei ere noi, mari transformări sociale progresiste în viaţa mult pătimitului ţinut bucovinean eliberat de sub jugul cotropitorilor străini. Abia în ultimii ani au fost date publicităţii, în mod extreme de sporadic, unele informaţii mai mult sau mai puţin obiective despre tragicul început al epocii sovietice, comuniste, pe acest picior de plai mioritic. După Revoluţia din România din 1989 şi prăbuşirea Imperiului Sovietic în 1991 am început să vorbim tot mai tare şi cu argumente incontestabile despre genocidul, mancurtizarea şi despre “gândirea arestată” a neamului nostru : dureri reflectate în folclorul clandestin al celor care au avut de suferit în gulagurile Staliniste. Iată o mostră a monstruozităţii:

Măi Staline sângeros,

Din Bucovina ne-ai scos

Ca în vesela grădină

Să crească numai neghină    (din Doina nouă din repertoriul clandestine al ţăranului din comuna Voloca pe Derelui, Gh. Semeniuc.)

După “eliberarea” nordului Bucovinei (1940 – 1944) şi până la prăbuşirea regimului comunist din Uniunea Sovietică (1991), băştinaşii din dulcea Bucovină au trecut prin patru etape istorice:

  1. Împuşcarea unei părţi din populaţia locală (com. Lunca, plasa Herţei, Fântâna Albă, raionul Hliboca şi în alte localităţi)
  2. Deportarea zecilor de mii de gospodari – floarea neamului nostru românesc din acest ţinut – în nordul Kazahstanului, Siberia etc.
  3. Mobilizarea bărbaţilor români între 18-60 de ani în “trudovaia armia” (armată de muncă grea) şi ducerea lor în RSS Autonomă Karelo – Fină.
  4. Mancurtizarea (rusificarea populaţiei rămase la baştină prin schimbarea toponimiei tradiţionale, deschiderea şcolilor ruseşti în unele sate româneşti etc).

Tema deportărilor este o rană cicatrizată şi când o abordez din nou, această rană se redeschide şi doare mai tare. Dar, înăbuşindu-ne durerile, trebuie să scriem despre deportări, ca urmaşii noştri să stie prin câte am trecut. Despre calvarul nostru s-a scris şi se scrie mult în România, Moldova şi Ucraina. Referitor la una din aceste scrieri (drumul spre Golgota) prof. Gr. Bostan spune “E o carte revelatoare pentru modul în care bucovinenii au ştiut să-şi păstreze credinţa, limba maternă şi tradiţia strămoşească în acea epocă de gândire arestată în perioada celui de-al doilea genocid din ţara Fagilor”. Cărţile publicate pe această temă dureroasă constituie documente incontestabile care vor sta pe masa unui Tribunal Internaţional, pentru a judeca crimele comunismului şi ale unor indivizi lipsiţi de sentimente umane. Istoricii care vor scrie mult aşteptata istorie a Românilor de pretutindeni nu vor putea ocoli aceste cărţi revelatoare, în modestia lor, în comparaţie cu zeci şi sute de studii şi discursuri (Al. Ştefănescu). “Din mândria omului de a călări pe ceilalţi, din setea animalică de putere de a submeni pe cei din jur izvorăsc apele diavolului sugrumându-ne cu Vavilonul de tot felul, dar crima proiectată de regimul comunist a eşuat. Nici nu putea fi altfel, un glonte tras în ceafa unui om străbate doar un craniu, spiritualitatea lui niciodată”. Multe catastrofe a avut de îndurat neamul Românesc în decursul istoriei sale. Dar, lucru cert, niciodată mai dezastruoasă ca în epoca comunistă: uciderea de oameni, arestări, deportări, exilări, dislocări, marginalizări, cenzurări, distrugeri de sate, de monumente, de ctitorii, mutilări şi aşezăminte de învăţământ, pornind de la creşe până la diplome de doctorat, interziceri de cărţi, de călătorii, de contacte culturale etc. Pe scurt, asasinarea memoriei acestui neam… Deportările în masă au început la 13 iunie 1941. Locomotivele scoteau vagoane de pe liniile moarte să ne ducă la moarte. În noaptea de 14 spre 15 iunie au pornit din gara Adâncată în direcţia Cernăuţi, se auzeau bocete ca după mort, plânsete, răcnete ţipete. Plângeau bieţii oameni că nu-şi vor mai vedea sărmanii pământul lor sfânt şi nici mormintele părinţilor. La 15 iunie copii plângeau şi cereau unii mâncare, alţii apă. Dar cine avea grija lor. D. Nimigean povesteşte cu mare durere în suflet: “în 12 zile de drum ne-au dat numai de patru ori mâncare”. Pe când armatele Germane şi Române înaintau în Ucraina,lângă gara Razdelnaia s-a găsit un tren cu cadavre carbonizate, deportaţi Bucovineni. Mâncarea “naţională” a condamnaţilor era “balanda” (apă turburată cu puţină făină). Bordeiul nostru – îşi aminteşte D. Nimigean – avea trei geamuri mici cam de trei palme şi o uşă făcută din trei scânduri, printre care puteai băga degetele, atât de năpăstuite erau. Ca mobilă aveam o singură scândură pusă pe doua pietre, care ţineau loc de scaune. În mijlocul bordeiului se găseşte o movilă de pământ, care fusese odată cuptor, dar care se dărâmase de bătrâneţe. Când omului e greu cârteşte, când e mai greu plânge, când e foarte greu râde, povestind istorioare hazlii. În gara Kartalî, sărmanii ucraineni  povesteau necazurile lor de la baştină. Unul spunea că la ei în colhoz, la primărie, s-a găsit într-o dimineaţă o găină spânzurată, cu un bilet atârnat de gât  pe care scria: “Nu mai pot să fac atâtea ouă câte prevede norma, mai bine imi iau viaţa!” În luna decembrie 1941, un bătrân rus localnic, pe nume Cesnoc, (În traducere Usturoi), văzând atâta suferinţă abătută asupra femeilor noastre, care erau golaşe ca vai de ele şi cu copii mici (unele fusese despărţite de bărbaţii lor), i s-a făcut milă de ele şi, când au început să plângă în faţa aşa-zisului procuror, arătându-i că n-au haine de iarnă, bătrânul le-a luat parte şi a cerut să li se dea îmbrăcăminte şi după aceea să fie trimise la lucru, pentru că – spunea moşul – “aceşti oameni sunt din părţile unde e mai cald şi nu pot rezista goi în ţinuturile noastre”. Procurorul l-a ascultat şi a tăcut, nici măcar nu l-a întrebat cum e numele de familie. A doua noapte omul bun la inimă a dispărut. Autorităţile comuniste de acolo nu le permitea să respecte obiceiul creştinesc de înmormântare a deţinutului: “când a murit o femeie numită Leontina Puiu  Kapucinschi care lucra la grajd a luat o pereche de boi şi i-a înjugat la car, şi asa a dus mortul la groapă. Neascultătorul a fost chemat de urgenţă la cancelarie, unde i s-a făcut o aspră dojană. În multe cazuri cadavrele erau puse în groape goale şi nu aveau parte nici de lacrimi, nici de slujbe şi nici de preoţi. Nici o cruce nici o floare nu împodobea mormântul. Ziceau cu toţii o rugăciune şi asta era totul.” A. Nandriş-Cudla povesteşte : “ în vagon mai erau două familii din Mahala, din satul nostru, erau şi din Horecea, din Toporăuţi, şi două familii de Jidani din Sadagura… Ne-a trântit ca pe vite în vagon. Nu era laiţă, scaun de loc”. În tundră, într-un sătişor numit Şuga au fost debarcaţi. I-au lăsat acolo în pustia ceea fără scăpare, fără nici un adăpost, ca să moară. Aniţa disperată scria că “Mai bine făceau să fi tras cu o mitralieră. Te culcai deodată şi nu vedeai atâta chin. Copiii au început să plângă împrejurul meu: mama mi-e foame, mama nu mai putem răbda de foame şi mâncărimea ţânţarilor”. În bordeile acelea “s-au tras naţie la naţie, în una s-au aşezat basarabenii, în alta polecii, în alta românii”. “Bulenderele” de pe ei erau aşa de urâte că punându-le “la uscat hârâiau cânii la ele de frumoase ce erau”. Foamea era duşmanul nostru numarul unu (din momentul deportării). Nouă au fost scoşi din casa părintească. Numai trei primeau porţia de “balandă”. Numai mama ştia să împartă trei porţii la nouă. Era o aritmetică absurdă. Mama ne mângâia mereu cu sfintele versete din Biblie: “ferice de cei Flămânzi… Căci ei vor fi săturaţi”. O întrebam pe mama când va veni ziua aceea, când şi noi vom fi săturaţi… “Degrabă, puişorii mei”, răspundea mama ascuzându-şi lacrimele. Al doilea duşman al nostru a fost gerul cumplit.  În jurul Anului Nou 1947 am ajuns în oraşul Kokcetav (Kazahstan). Frigul ne pătrundea până la oase, iar foamea ne zgândărea dureros stomacurile. Ne-am pomenit, aşadar, “între Scylla şi Caribda” : ori îngheţam de frig ori muream de foame. De acolo am plecat cu o maşină spre un sat şi colac peste pupăză, roţile maşinii s-au înfundat până la osie. Am pornit nouă suflete flămânde şi îngheţate spre un sat necunoscut. Era un adevărat “pohod na Sibir”. Mai mulţi morţi decât vii am ajuns în localitatea Arîkbalîk. Autorităţile locale ne-au dus la o bătrânică pe nume “tiotea Ivanova”. În casă mirosea a cartofi fierţi. Fratele meu mai mic Costică, care avea cinci anişori s-a apropiat de gazdă, dându-i de înţeles că vrea un cartof fiert. Ni s-a oferit şi câte un păhar de lapte, care, după patru luni de lagăr, ne-a părut mai dulce ca mierea. Într-o “zemleancă” (bordei) de la marginea Arîkbalîkului au murit de foame cinci suflete, acolo am fost duşi noi nouă suflete, unde multă vreme ne-am luptat cu moartea… Exemple pot fi aduse cu duiumul dar şi aceste câteva sunt suficiente pentru a demonstra lumii întregi prin ce calvar au trecut fraţii noştri sub regimul sovietic odios, de tristă amintire. Acolo, în neagra străinătate au murit cu miile, iar acei care au mai rămas în viaţă au supraveţuit graţie mânii salvatoare a lui Dumnezeu şi tăriei lor fizice şi morale.

ILIE POPESCU

Glasul Bucovinei, Cernăuţi

Diferenţa între bataia jandarmului Român şi împuşcatura soldatului rus — Ianuarie 17, 2012

Diferenţa între bataia jandarmului Român şi împuşcatura soldatului rus

Tot mai des pe situ-rile de socializare se discută despre radăcinele noastre, cine suntem si ce limbă vorbim. Apar diferite persoane care işi iubesc tara mai mult ca pe sine insuşi, doar ca ţara lor este Moldova, ei sunt Moldoveni şi vorbesc limba Moldoveneasca. Vin cu diferite precizări stupide, de genul “au venit la noi in sat odata niste Romani si ni-au spus ca o sa le spalam cizmele daca ne vom uni cu Romania” sau “cand eram cu Romanii ne bateau Jandarmii foarte tare”. Dar aceste persoane nu pomenesc de faptul ca au fost dusi prin Siberia si supusi la munci atat de grele ca si-ar fi dorit sa spele cizme în România. Atât de zombat trebuie sa fii ca sa spui asemenea lucruri fara sa judeci un pic.Nu exclud faptul ca au existat cazuri unde mana jandarmului Roman a dat in educatia Basarabeanului Rusificat.  Va pun la dispozitie un articol preluat de pe  hurmuzachi.ro, incerca-ti sa faceti diferenta între bataia jandarmului Roman si împuşcatura soldatului rus.

 

RECRUTĂRI  A 59.500 DE ROMÂNI BASARABENI DIN R.S.S. MOLDOVENEASCĂ LA MUNCI FORŢATE ÎN PERIOADA 26 AUGUST – 4 NOIEMBRIE 1940

Instaurarea unui regim feroce de ocupaţie în teritoriile din stânga Prutului, în iunie 1940, a avut consecinţe dezastroase pentru populaţia din acest spaţiu românesc. La 28 iunie 1940 începea un lung calvar al românilor de la est de Prut, care, nici până astăzi, nu este elucidat în toată amploarea sa de către istoriografia românească. Un aspect aproape deloc investigat este şi cel cu referire la recrutarea la munci forţate a sute de mii de români basarabeni şi bucovineni, dintre care mulţi au murit în Siberia, regiunea Ural şi Kazahstan din cauza eforturilor extenuante, condiţiilor vitrege de trai, a frigului, a vestimentaţiei şi încălţămintei neadecvate, a subnutriţiei, a antisanităriei şi a epidemiilor.

În mai mult de două luni (26 august – 4 noiembrie 1940),  structurile sovietice de ocupaţie (Comitetul Central al Partidului Comunist (al bolşevicilor) din Moldova şi Consiliul Comisarilor Poporului al R.S.S. Moldoveneşti (în continuare:C.C.P.) au adoptat trei hotărâri, cu privire la recrutarea a  59.500 de persoane din localităţile rurale ale R.S.S. Moldoveneşti, unde majoritatea  covârşitoare a populaţiei era românească. O atare stratagemă a regimului comunist de  ocupaţie nu poate fi calificată altfel decât o politică   premeditată de pulverizare a elementului românesc din teritoriile dintre Prut şi Nistru, cu scopul de a diminua ponderea acesteia în raport cu grupurile minoritare rusolingve.  Prezenţa masivă a populaţiei româneşti într-o regiune limitrofă cu „lumea capitalistă”, pe care regimul bolşevic intenţiona s-o  distrugă „din temelii” şi, cu atât mai mult, într-o regiune disputată cu România, din care fusese amputat acest teritoriu, era apreciată de Moscova ca un real pericol şi din perspectiva unui eventual război cu „imperialismul mondial”, pe care liderii  comunişti îl considerau inevitabil.  Conducerea U.R.S.S. era de părerea că aceasta putea să se manifeste într-un posibil război ca o coloană a cincea, ce ar fi putut lovi din spate, punând în dificultate armata roşie. Strămutările de proporţii ale populaţiei, deportările în masă din regiunile de frontieră erau considerate măsuri preventive eficiente din perspectiva unei iminente ciocniri cu ţările din „lagărul capitalist”, din care făcea parte şi România.

La 9 iulie 1940,  la nici două săptămâni de la raptul teritoriilor româneşti din stânga Prutului, Consiliul Economic de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului  al U.R.S.S. adoptă hotărârea  numărul 39, ce prevedea „recrutarea de către Comisariatul Poporului pentru industria carboniferă a 20.000 de muncitori din localităţile rurale ale Basarabiei”. Astfel, la 26 august 1940, C.C. al P.C.(b) din Moldova, împreună cu C.C.P. din R.S.S.M. decid mobilizarea a 20.000 de muncitori pentru industria carboniferă din U.R.S.S. Paradoxal, dar muncitorii sunt recrutaţi în mediul rural, unde, după cum bine se cunoaşte, oamenii practică munca pe câmp, fiind departe de şi nu au nimic cu munca minerilor în subteran, fiind lipsiţi de careva abilităţi pentru atare meserie. Tergiversarea punerii în aplicare a acestei hotărâri, cu aproximativ  o lună şi jumătate, ar putea avea mai multe explicaţii. Principala era, se pare, lipsa unor structuri administrative în teritoriul recent anexat, care ar fi putut onora această sarcină, deloc uşoară. Decizia cu privire la constituirea consiliilor executive judeţene a fost adoptată la 8 iulie 1940,(Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova (în continuare:AOSP RM), Fond 51, inv.1,dosar 1, f.11), iar constituirea Partidului comunist al bolşevicilor din Moldova, în baza organizaţiei regionale de partid din fosta R.A.S.S.M. şi a C.C.P. al R.S.S.M., în baza C.C.P. al ex – R.A.S.S.M. au fost consemnate la 14 august 1940, în cadrul şedinţei Biroului politic al C.C. al Partidului comunist al bolşevicilor din toată Uniunea. (Ibidem, f.16)

Şi, întrucât îndeplinirea deciziei de recrutare la munci forţate a celor 20.000 de români basarabeni întârzia, executorii acestei decizii din capitala noii pseudostatalităţi moldoveneşti, „ctitorită” de Stalin , la 2 august 1940, în urma celor trei amputări succesive – a nordului şi sudului Basarabiei, precum şi a celor 8 raioane din cele 14 ale R.A.S.S.M., prin hotărârea lor din 26 august, au dispus noilor structuri de partid şi administrative judeţene şi raionale să ducă la bun sfârşit, fără întârziere, acest prim episod dramatic din nenumărate altele, ce urmau să se producă – cel cu privire la smulgerea a zeci de mii de persoane inocente din satele basarabene, pentru a fi transformaţi în sclavi ai secolului XX, cu toate consecinţele cumplite ale unui atare destin. Întreaga operaţiune urma să se încheie până la 1 octombrie 1940, adică în decurs de o lună. (Ibidem, dosar 3, f.3). Pentru a asigura reuşita unei asemenea iniţiative într-un termen record, s-a dispus ca preşedinţii comitetelor executive judeţene şi secretarii comitetelor judeţene de partid să întreprindă toate măsurile necesare pentru îndeplinirea obiectivului propus. Astfel, în regim de urgenţă, aceştia urmau să remită sarcini concrete conducerii raioanelor din cele şase judeţe şi să asigure o mediatizare amplă a campaniei de recrutare prin intermediul presei periodice, radioului, adunărilor şi cinematografelor. Respectiva hotărâre prevedea, în plus, ca în cadrul şedinţelor consiliilor executive judeţene să fie examinată, periodic, desfăşurarea operaţiunii, luându-se, de fiecare dată, decizii concrete, menite să-i asigure succesul. Consiliile executive judeţene erau obligate să informeze cu regularitate Consiliul Comisarilor Poporului al R.S.S.M. despre modul de executare a hotărârii. Preşedinţii comitetelor executive judeţene şi secretarii comitetelor judeţene de partid, „în virtutea importanţei acestei sarcini”, purtau o răspundere personală pentru executare. În conformitate cu decizia în cauză, redactorii ziarelor judeţene şi raionale erau obligaţi să relateze cu regularitate despre importanţa operaţiunii şi despre modul în care  se desfăşura în teritoriu.

Din cele două judeţe din zona de nord a R.S.S.M.- Bălţi şi Soroca, urmau a fi recrutaţi câte 4.000 de persoane, iar din celelalte patru judeţe – Orhei, Tighina, Chişinău şi Cahul – câte 3.000.( Ibidem,f.43-44)

La două săptămâni după adoptarea deciziei din 26 august 1940, autorităţile sovietice de ocupaţie decid să recruteze un nou contingent numeros de basarabeni pentru munci în minele de cărbune, pe şantierele de construcţii şi în industria siderurgică a U.R.S.S. De data aceasta era vorba de 36.500 de basarabeni, supuşi mobilizării  din zona rurală a celor şase judeţe ale R.S.S.M.- Bălţi, Soroca, Orhei, Chişinău, Tighina şi Cahul. Noua hotărâre a C.C. al P.C.(b) din Moldova şi a C.C.P. al R.S.S.M., adoptată la 10 septembrie 1940, se numea:”Despre recrutarea muncitorilor din judeţele R.S.S. Moldoveneşti pentru industriile carboniferă şi cea siderurgică, precum şi pentru construcţii.”( Ibidem, dosar 6, f.13), ca urmare a unei decizii luate de către Consiliul Economic de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului  al U.R.S.S. din 28 august 1940. Cele mai multe persoane condamnate la recrutare proveneau din judeţul Tighina (Bender) – 10.250 de oameni. Clasament era continuat de judeţele Orhei, cu 7.250 de persoane recrutate, apoi – judeţul Cahul – cu 7.000, judeţul Soroca-cu 6.000, judeţul Chişinău – cu 5.000 şi Bălţi – cu 1.000 de oameni.

Pentru industria carboniferă urmau a fi recrutate 5.500 de persoane-câte 1.000 din judeţele Bălţi şi Soroca şi câte 1.750 din judeţele Orhei şi Tighina. Cele mai multe persoane urmau a fi recrutate pentru industria construcțiilor – 27.000 din cinci judeţe:7.000 de oameni din judeţul Cahul, 5.500 din judeţul Orhei, câte 5.000 din judeţele Soroca şi Chişinău şi 4.500 din judeţul Tighina. Pentru industria siderurgică se preconiza recrutarea a 4.000 de persoane din judeţul Tighina.( Ibidem, f.13-14)

În decurs de doar 5 zile de la data emiterii acestei hotărâri, adică până pe 15 septembrie 1940, urma să plece primele garnituri de tren, cu primul contingent numeros de români basarabeni  8.000 de persoane: dintre care 6.000 aveau ca destinaţie şantierele de construcţie, iar 2.000-uzinele siderurgice.  Al doilea contingent important – de 14.000 de  persoane – aveau să părăsească Basarabia la 1 octombrie, adică în 20 de zile de la emiterea hotărârii cu pricina, dintre care 12.000 trebuiau să ajungă pe şantierele de construcţii , iar 2.000- în secţiile cu furnale ale uzinelor siderurgice. Şi, în sfârşit, ultimele eşaloane vor lua la bord 12.000 de basarabeni, care aveau ca punct de destinaţie şantierele de construcţii din partea răsăriteană a imperiului sovietic.

Hotărârea din 10 septembrie mai stabilea instrucţiuni concrete Căilor ferate Chişinău, printre care obligaţiunea de a asigura cele trei comisariate unionale cu suficiente garnituri de tren, adaptate pentru „transportarea pe calea ferată a muncitorilor”.

Responsabil pentru supravegherea îndeplinirii prevederilor respectivei hotărâri a fost numit vicepreşedintele C.C.P. al R.S.S. Moldoveneşti, F. Ilinsky . (Ibidem)

La 4 noiembrie  1940 C.C. al P.C.(b)din Moldova, împreună cu C.C.P. din R.S.S.M. adoptă a treia hotărâre cu privire la recrutarea unui nou contingent de locuitori din spaţiul rural al teritoriului proaspăt încorporat în imperiul sovietic. De data aceasta era vorba de 3.000 de basarabeni din trei judeţe din zonele de nord şi centrală ale R.S.S.M.- Bălţi, Soroca şi Orhei, câte o mie din fiecare judeţ,  mobilizaţi de către Comisariatul Poporului pentru construcţia uzinelor hidrolitice şi de sulfit şi spirt. ( Ibidem, dosar 13, f.17) . Respectiva hotărâre îi obliga pe secretarii comitetelor judeţene de partid şi pe preşedinţii consiliilor judeţene executive să efectueze o verificare minuţioasă a modului de recrutare a forţei de muncă pentru a nu admite implicarea „unor persoane nesănătoase fizic şi a minorilor”. ( Ibidem) Acest  avertisment nu era deloc întâmplător: în primele două mari recrutări au fost strămutate multe persoane cu handicap fizic, dar şi minori, categoriile de persoane cele mai expuse multiplelor pericole. De fapt,  nu acest aspect interesa autorităţile comuniste din R.S.S., ci faptul că transportarea minorilor şi persoanelor cu handicap la asemenea  distanţe era inutilă şi păguboasă, deoarece respectivii erau ineficienţi  la locul de muncă şi din punct de vedere fizic nu puteau face faţă volumului mare de lucru, pe care îl solicitau responsabilii de pe şantierele de construcţii şi din uzine.

Cel de-al patrulea document demonstrează cu prisosinţă dezastrul  provocat de aceste politici antiumane. Acest document, spre deosebire de celelalte, nu are o paternitate dublă, ci una singulară, fiind opera Biroului Comitetului central al Partidului Comunist(b) din Moldova. La şedinţa  acestui organism din 29 noiembrie 1940 a fost examinată chestiunea cu privire la modul de desfăşurare a „recrutării organizate a forţei de muncă din Moldova pentru industria U.R.S.S.” Au fost audiate mai multe persoane responsabile de îndeplinirea sarcinii de mobilizare a basarabenilor pentru şantierele de construcţii, minerit şi la întreprinderile industriale. ( Ibidem, dosar 19, f.63)

În consecinţă, s-a constatat că verificările cu privire la modul de îndeplinire a hotărârilor C.C. al P.C.(b)M şi C.C.P. al Moldovei din 26.VIII, 10.IX şi 4.XI-1940 referitor la  mobilizarea organizată a forţei de muncă  pentru industria U..S.S.S. „se execută total nesatisfăcător (de fapt, din cele 77.000 de persoane planificate au fost trimise 56.356 de persoane)”.  (În acest context trebuie să precizăm că primele trei hotărâri, la care ne-am referit, prevedeau recrutarea a 59.500 de persoane şi nu a 77.000, după cum se menţionează în procesul verbal). Erau vizaţi, mai ales, secretarii comitetelor judeţene şi raionale ale P.C.(b)M, cărora li se reproşa că „nu au acordat o importanţă politică acestei   măsuri deosebit de însemnate, s-au eschivat de la coordonarea acestei acţiuni, nu au verificat activitatea împuterniciţilor pentru mobilizarea forţei de muncă” şi, drept urmare a unei atare atitudini iresponsabile din partea liderilor locali de partid, „în echipele împuterniciţilor pentru mobilizarea forţei de muncă ale unor comisariate ale poporului au pătruns elemente străine şi duşmănoase.” În felul acesta, vina principală pentru eşecurile înregistrate în campania de racolare a basarabenilor inocenţi şi naivi cădea asupra „elementelor străine şi duşmănoase”, care s-au infiltrat în echipele de recrutare, compromiţând, în mod premeditat toată această campanie. Liderilor locali de partid li se reproşa doar o subapreciere a importanţei acestei sarcini, eschivarea de la munca de coordonare a respectivei campanii şi lipsa unei verificări a activităţii împuterniciţilor comisariatelor unionale care, din lipsa unei vigilenţe „de clasă” au admis în echipele de recrutare „elementele străine” şi chiar „duşmănoase”.( Ibidem,f.63-64)

Hotărârea  Biroului C.C. al P.C.(b)M din 29 noiembrie îi viza şi pe împuterniciţii comisariatelor poporului, care au avut  neatenţia de a încredinţa sarcina de recrutare „unor persoane neverificate şi care nu inspirau încredere”, permiţând recrutarea pentru muncile de pe şantierele de construcţii şi în mine „a bătrânilor, bolnavilor, minorilor şi altor persoane inapte pentru munca fizică.” În felul acesta, liderii comunişti, desantaţi la Chişinău, în iunie 1940, au fost nevoiţi să constate că întreaga operaţiune de recrutare a românilor basarabeni, din perioada 26 august-sfârşitul lui noiembrie s-a soldat cu un eşec lamentabil. În textul hotărârii se menţiona că  „o atare metodă păguboasă de selectare a cadrelor a avut drept consecinţă revenirea, în Moldova, în perioada dintre 9.X şi 28.XI.1940 a 5.110 persoane din rândul celor trimişi pe şantiere şi în mine.” În acelaşi document se recunoştea că evadarea din infernul siberian a celor peste cinci mii de basarabeni era   „ o consecinţă a faptului că şefii de şantiere şi mine nu erau pregătiţi pentru primirea muncitorilor ce soseau din fosta Basarabie şi nu le-au creat acestora condiţii de muncă.”.( Ibidem) Revenirea acestor norocoşi acasă, în Basarabia, a însemnat că întreaga populaţie din acest teritoriu a aflat, în scurt timp, adevărul despre condiţiile infernale în care erau obligaţi să muncească persoanele recrutate în perioada precedentă. Eschivarea de la recrutările ulterioare a evoluat într-un alt gen de rezistenţă a românilor basarabeni faţă de politicile promovate de autorităţile sovietice de ocupaţie: refuzul de a fi recrutat sau fuga în masă  din regiunile unde au fost duşi a celora care nu reuşiseră să evite aceste mobilizări.

Pentru a redresa, cât de cât, starea de lucruri în acţiunile de recrutare şi pentru a evita, pe viitor, noi evadări  ale persoanelor aduse pe şantierele, la întreprinderile şi în minele din Siberia şi regiunea Ural, Biroul C.C. al P.C.(b) din Moldova  a întreprins o serie de măsuri. Printre acestea figura, determinarea secretarilor comitetelor judeţene şi raionale ale P.C.(b)M, preşedinţilor comitetelor executive judeţene şi raionale de a elimina, în regim de urgenţă, toate lacunele „în munca de recrutare a forţei de muncă pentru industrie şi garantarea executării întocmai a deciziilor C.C şi al C.C.P. din Moldova cu privire la mobilizarea organizată a forţei de muncă.” Aceleaşi responsabilităţi le erau atribuite comitetelor executive raionale şi împuterniciţilor comisariatelor poporului, trimişi în R.S.S.M. să se ocupe de recrutarea zecilor de mii de români basarabeni. De asemenea,  comisarul poporului pentru Controlul de stat, A. Butko şi procurorul republicii, S. Bondarciuk, au fost însărcinaţi „să verifice activitatea împuterniciţilor comisariatelor poporului şi a organizatorilor muncii de racolare a forţei de muncă în raioane şi sate pentru ca persoanele care s-au făcut vinovate de o atitudine iresponsabilă şi criminală faţă de misiunea încredinţată să fie trase la răspundere.” Pentru garantarea unei operativităţi în activitatea de recrutare a forţei de muncă în judeţe şi raioane şi a „sporirii responsabilităţii  împuterniciţilor” se recomanda comisariatelor populare unionale reducerea „personalului excesiv al subdiviziunilor împuterniciţilor”. Comisariatului poporului pentru ocrotirea sănătăţii din R.S.S.M. i se sugera „să asigure, prin intermediul subdiviziunilor sale judeţene şi raionale, o verificare medicală minuţioasă a persoanelor recrutate pentru munci în industrie, neadmiţând trimiterea unor persoane inapte pentru munca fizică.”Autorităţile comuniste de la Chişinău au formulat, pe final, o solicitare către C.C. al P.C.(b) din toată Uniunea în care acesta „să oblige Comisariatul poporului pentru industria cărbunelui, Comisariatul poporului pentru industria petrolului, Comisariatul poporului pentru construcţii, Comisariatul poporului pentru industria siderurgică să adopte măsurile necesare pentru crearea condiţiilor de statornicire la locurile de muncă a muncitorilor sosiţi din fosta Basarabie.” Este evident că aceasta însemna înăsprirea măsurilor de supraveghere a persoanelor recrutate, pentru a diminua sau chiar a exclude evadarea acestora, pentru a împiedica, răspândirea informaţiei veridice despre ororile prin care le-a fost dat să treacă, periclitând, în felul acesta, succesul autorităţilor sovietice de ocupaţie în desfăşurarea viitoarelor campanii de recrutare a românilor basarabeni.( Ibidem)

În perioada ce a urmat până la eliberarea Basarabiei, în iulie 1941, în R.S.S.M. au mai fost efectuate şi alte recrutări de persoane din spaţiul rural pentru regiunile răsăritene ale U.R.S.S. Documentele de arhivă, cel puţin, deocamdată, n-au fost depistate, dar presa periodică relata, în primăvara anului 1941 despre noi mobilizări.

Istoric  Ion Varta

Departamentul de cercetare al Institutului “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni

Deci,  ce alegi bataia jandarmului care vrea să te educe, sau să fii silit să munceşti gratis, flămând, dezbrăcat  de către ocupantul Rus?

Unde-s mizeriile patriotice din Moldova? — Ianuarie 11, 2012

Unde-s mizeriile patriotice din Moldova?

După tragicul caz de la Vadul lui Vodă toate mizeriile patriotice au intrat într-o liniște totală, parcă li s-a lipit limba de cerul gurii exact când a fost împușcat Vadim Pisar de către forțele ocupante criminale Sovietice alias pacificatori Ruși. Toți sunt aparatorii Moldovei, urmașii lui Ștefan cel Mare, vorbesc limba moldoveneasca (fructă în moldovenește se traduce legumă în română), dau la „bot dacă e necesar celor în venele cărora nu curge sânge de venetic. Da, mă refer la toți Moldovenii care sunt mai Moldoveni decât Ștefan cel Mare, Igor Dodon, toți membrii din Mişcarea de Tineret ”Voievod”, Asociaţia Obştească ”Scutul Moldovenesc” şi Mişcarea Naţională Democrată din Republica Moldova împreună cu Nicolae Pascaru. Unde sunte-ți acuma luptătorilor pentru țară când fratele vostru Moldovean a fost împușcat mișelește pe la spate, nu ați primit comandă de la Moscova să vorbiți? Marele socialist al sec. XXI Igoraș ne îndeamnă la calm și transmite condoleanțe familiei îndoliate, dar cum rămâne cu cetățenii acestui stat care sunt în pericol zi de zi? Astăzi a fost omorât unu le-ați transmis condoleanțe, mâne douăzeci iar le veți transmite condoleanțe? De ce domnule moldovean Pascaru nu îți iei voievozii tăi să pleci la Vadul lui Vodă să le dai la “bot” ocupanților că ți-au omorât un frate? Știu, nu vei îndrăzni pentru că menirea voastra este alta, de a oferi medalii celor care ne omoară frații. Luați-vă gențile și plecați cu binisorul acolo unde vă este locul, ca va veni ziua când acest popor adormit de voi se va trezi și n-o să va ajute nici acele cluburi de forțe marțiale cu care ne amenință păpușa Moscovei, Pascaru Nicolae. Trezește-te Mareșale că e timpul să treci Prutul!!!

SĂ TRĂIŢI, ROMÂNI ! — Ianuarie 7, 2012

SĂ TRĂIŢI, ROMÂNI !

ONOARE ŞI PATRIE!

Un text scris cu şapte decenii în urmă îşi găseşte pe deplin valabilitatea în societatea românească. Un OM care şi-a iubit cu devotament Patria şi Neamul, care s-a purtat demn până în ultima clipă a vieţii, afirma în faţa acuzatorilor: „în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut.” În timp ce fabricanţii de istorie îl asasinează în fiecare zi, cuvintele sale rămân mereu vii şi de strictă actualitate. Acum, in 2012, când Ţara trece prin momente de grea cumpănă, este cel mai îndreptăţit pentru a se adresa Neamului Românesc. Mesajul răzbate de dincolo de mormântul de care nu a avut parte. (Ion Măldărescu)
„Neamului Românesc
În loc ca reformele sociale să însemne începutul unei ere a renaşterii naţionale, ele au fost folosite de guverne şi partide numai pentru a crea o pătură superioară artificială. Patriotul, omul elitei şi al cinstei, a fost înlocuit în viaţa publică prin demagogi superficiali şi înşelători. Ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am sleit minţile în lupte fratricide pentru ideologii, în desbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase. De aceea, ştiu că tu, sătean trudit n-ai plug şi n-ai haine; că fierul plugului e scump pentru punga ta goală şi bumbacul nu-ţi ajunge ca să-ţi îmbraci copiii, că pământul ţi-a rodit puţin şi gurile casei tale sunt multe. Ştiu că tu, meşteşugar chinuit, nu-ţi poţi îndestula nevoile cu greul muncii tale; că râvneşti să nu-ţi mai vezi copiii ofiliţi şi să-ţi vezi fruntea despovărată de griji şi sărăcie. Ştiu că tu, bogatule, eşti turburat fiindcă ai voi pace şi linişte, pentru ca să ai siguranţa bunurilor tale şi mulţumirea averii pentru urmaşii tăi. Căci, să ştii bogatule că averea ta ne e scumpă – dacă este curată – fiindcă e a ţării; că lucrurile casei tale, pe care alţii nu le au, ne încredinţează că din propria ta conştiinţă şi înţelegere ne vei ajuta să facem din bucuria ta, bucuria altora.
Şi tu, cărturarule, care ai tăcut ieri şi taci şi astăzi, ştiu că aştepţi ceasul când Ţara să-ţi cinstească mintea, Neamul să-ţi preţuiască sufletul şi Statul să-şi întemeieze soarta pe rostul tău de cârmaci al cugetelor şi să nu te umilească izgonindu-te de la luptă sau trudindu-ţi vieaţa în umilirea sărăciei. Greutăţile în care se sbate neamul sunt mari şi încurcate. Neamul Românesc – popor de muncă şi nu parazitar – vrea înnoire, vrea libertate şi vrea să-şi trăiască adevăratul naţionalism, prăvălind pe toţi cei care – conştient sau inconştient – îi împiedică drumul viitorului.
Puterea unui Neam faţă de el însuşi şi prezenţa unui Neam în lume şi în Istorie se dovedeşte prin unitatea cu care, în ceasurile de încercare ştie să-şi afirme cugetul şi voinţa nestrămutată. În România trebuie să trăiască şi să fie puşi în valoare mai întâi Românii; ceilalţi, dacă rămân locuri libere, vin după ei. Împotriva tuturor piedicilor şi intrigilor duşmane, a clevetirilor şi ameninţărilor nemernice, trebuie să ducem Ţara în matca viitorului, în val de veac, ca să-i asigurăm drepturile nepieritoare.
Revoluţiile naţionale nu sunt acte de violenţă, revolte, ci idei în marş. Toate adevăratele revoluţii naţionale s-au întemeiat prin zidiri şi nu prin prăbuşiri. Ele au folosit toate rezervele naţiunii şi au întrebuinţat toate generaţiile, respectând instituţiile fundamentale ale vieţii şi ale scopurilor omului. De aceea, vă chem pe toţi, din toate generaţiile şi din toate clasele, ca să înfăptuim marea chemare a istoriei noastre.”
Maresal Ion Antonescu
LA MULŢI ANI, ROMÂNI!
Încă o dovadă că sovieticii au fost şi sunt criminali: Execuții în masă în teritoriile românești de la Est de Prut — Ianuarie 6, 2012

Încă o dovadă că sovieticii au fost şi sunt criminali: Execuții în masă în teritoriile românești de la Est de Prut

Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni continuă publicarea seriei de  cercetări efectuate de istoricul Ion Varta în arhivele recent desecretizate ale Republicii Moldova.Astfel istoricul aduce în atenţia celor interesaţi  o  listă a unui grup de persoane executate de către sovietici,  descoperită într-un dosar incomplet în arhiva fostului KGB al RSSM. Este vorba despre o listă de 135 de persoane din RSSM, pe care tribunalele militare sovietice le-au condamnat la moarte şi ulterior acestea au şi fost executate. Acest document conţine numele, prenumele, patronimicul  (ortografiate în limba rusă, dar transcrise cu caractere latine), precum şi ziua, luna şi anul execuţiei lor.

EXECUTII ÎN MASĂ ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI DE LA EST DE PRUT ÎN PERIOADA 1940-1941.
Prima ocupaţie sovietică a Basarabiei (28 iunie 1941-16 iulie 1941) a avut consecinţe dramatice pentru populaţia acestei provincii româneşti, ca de altfel şi pentru cea din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Drama acestei părţi de ţară românească începuse chiar din primele ore ale invaziei sovietice. Prima ţintă a agresiunii bolşevice au fost ofiţeri şi ostaşi ai unităţilor militare române, dislocate în Basarabia, jandarmi şi poliţişti, care părăseau în mod organizat acest teritoriu românesc, dar care, contrar angajamentelor asumate de către guvernul sovietic de a permite autorităţilor române să efectueze o evacuare fără incidente, au devenit ţinta unor numeroase acte de agresiune, soldate cu mai multe victime omeneşti. Maltratările şi umilinţa din partea militarilor sovietici, la care au fost supuşi cei care părăseau Basarabia, au fost dublate de un tratament similar din partea unor grupuri de persoane, alcătuite din rândul populaţiilor minoritare ale provinciei. Bande înarmate, formate din reprezentanţi ai aceloraşi grupuri minoritare, au organizat ambuscade, deschizând focul şi făcând numeroase victime printre cei care părăseau Basarabia..
Zeci de mii de familii care au decis să se salveze din faţa puhoiului roşu şi-au pierdut o parte considerabilă a bunurilor mobile şi imobile, care, la revenire, peste un an, în aceste teritorii eliberate de către armata română, n-au mai putut să le recupereze, din simplul motiv că, în decurs de un an, au fost, în mare parte, pulverizate de către autorităţile sovietice de ocupaţie. Decretul din 15 august 1940, emis de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, “Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi comerciale, ale transportului feroviar, fluvial şi a mijloacelor de comunicaţie din Basarabia” avea menirea să “legitimeze” înregul jaf la care s-au dedat sovieticii din primele clipe ale invaziei armatei roşii, inclusiv şi  capturile de război, din care au făcut parte sume importante de valută românească, în valoare de peste o jumătate de miliard de lei, dar şi alte bunuri ale ministerelor şi altor instituţii ale statului roman, în sumă de peste 2,5 miliarde de lei. Din capturile de război mai făceau parte mijloace de transport şi de comunicaţie, inclusiv, circa 3000 de întreprinderi şi ateliere. Aşa-numita naţionalizare a vizat alte câteva sute de întreprinderi industriale, unităţi comerciale, dar şi spitalele, farmaciile, teatrele, muzeele, galeriile de artă, mari imobile, hotelurile,etc.
Despuierile de bunuri vor continua şi în lunile următoare. Câtorva mii de familii de ţărani le vor fi confiscate o parte din terenurile arabile, fără careva despăgubiri, ce vor fi acordate celora “fără de pământ sau cu puţin pământ”, adică celora care nu prea erau obişnuiţi să muncească, care, cu puţine excepţii, preferau trândăvia. Aceştia, în viziunea autorităţilor sovietice de ocupaţie, urmau să alcătuiască baza socială a regimului comunist în spaţiul rural. Ultimul episod al jafurilor la care s-au dedat sovieticii l-a constituit deposedarea abuzivă de bunuri mobile şi imobile a celor peste 32.000 de basarabeni şi bucovineni care au alcătuit primul mare val al deportărilor  din teritoriile româneşti de la est de Prut din 13-16 iunie 1941.
Din arsenalul politicilor represive au mai făcut parte mobilizările la munci forţate a circa 100.000 de etnici români din spaţiul rural, un prim episod al cărora l-am prezentat deja în materialul precedent, o bună parte din cei mobilizaţi s-au prăpădit, ca urmare a muncilor epuizante, subnutriţiei, condiţiilor inumane de cazare, vestimentaţiei inadecvate pentru regiunile siberiene, antisanităriei, epidemiilor frecvente. Deportările a peste 32.000 de oameni din fosta Basarabie, amputată, la 2 august 1940, dar şi din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au avut drept consecinţă moartea a mii de personae din rândul acestor proscrişi, mai ales printe bărbaţi, care, după cum bine se cunoaşte, au fost trimişi în lagăre de concentrare, unde, şansa de supravieţuire era minimă.
Asasinările în masă pe care le-au instrumentat călăii lui Stalin în teritoriile anexate, pe durata acestui an de ocupaţie sovietică, constituie un episod aproape neelucidat în istoriografie. După eliberarea Basarabiei, în iulie 1941, au fost descoperite gropile comune ale victimelor NKVD-ului  din preajma fostului sediu al Consulatului italian. După disoluţia imperiului sovietic, au fost făcute publice mărturii despre executări în masă operate de sovietici în regiunea actualei străziGrenobledin municipiul Chişinău. Oseminte ale victimelor nkvd-iste au fost descoperite în beciurile din preajma Teatrului ”Buciumul”. Au mai fost publicate mărturii despre incendierea închisorii din or. Orhei, cu tot cu deţinuţi, de către trupele sovietice în retragere, în iulie 1941.
În cele  ce urmează, propunem spre atenţia cititorilor o primă listă a unui grup de persoane executate de către sovietici, pe care am descoperit-o într-un dosar incomplet în arhiva fostului KGB al RSSM. Cu siguranţă, investigaţiile ulterioare ne vor permite să elucidăm şi acest gen de crime comise de regimul sovietic de ocupaţie în teritoriile româneşti de la est dePrut.  Este vorba despre o listă de 135 de persoane din RSSM, pe care tribunalele militare sovietice le-au condamnat la moarte şi ulterior acestea au şi fost executate. Acest document conţine numele, prenumele, patronimicul ( ortografiate în limba rusă, dar transcrise cu caractere latine), precum şi ziua, luna şi anul execuţiei lor.
Printre cele 135 de persoane condamnate şi executate de către autorităţile sovietice de ocupaţie figurează câteva categorii de persoane care s-au făcut”culpabile” de violarea legilor sovietice, cu care acestea n-aveau nici o treabă, întrucât majoritatea lor covârşitoare erau cetăţeni români. O categorie specială a acestor persoane proscrise o constituiau mai mulţi oameni simpli, în majoritate muncitori, unii, foşti membri ai Partidului Comunist Român, cărora li se incrimina divulgarea  numelor ilegaliştilor comunişti, a muncitorilor „cu spirit revoluţionar”. O altă categorie o alcătuiau persoanele originare din stânga Nistrului, care, în diferite perioade, s-au refugiat în Basarabia (România), pentru a se salva de eventuale represiuni sau de foametea din anii 1932-1933. În afară de violarea frontierei sovieto-române, acestora li se mai incriminau şi activităţi de spionaj în favoarea statului român. Un alt grup de condamnaţi la moarte o constituiau foştii supuşi ai Imperiului rus, de regulă, foşti ofiţeri  din armata ţaristă, ulterior înregimentaţi în calitate de voluntari în armatele „contrarevoluţionare” ale lui Denikin şi Vranghel,  care, după înfrângerea acestora, şi-au găsit refugiul în România, devenind cetăţeni ai statului român. Acestora li se incriminau acţiuni de „trădare” a statului sovietic, faţă de care ei n-au avut, de fapt, nici o obligaţiune formală, şi participarea la lupta „împotriva poporului sovietic”. O altă categorie de condamnaţi la pedeapsa capitală din această listă de 135 de persoane o alcătuiau foştii ostaşi ai armatei roşii care au dezertat din rândurile acesteia şi şi-au găsit refugiul în România, unii dintre aceştia fiind învinuiţi, pe lângă „trădare de patrie” şi de colaborare cu serviciile secrete române.
În final, ar mai fi necesar să precizăm că toate aceste persoane condamnate la moarte n-au avut parte de un proces judiciar echitabil, cu juraţi, avocaţi autentici, ci au fost trimise la moarte de slugile regimului comunist, care executau întocmai toate indicaţiile parvenite de sus.
Cele mai multe persoane au fost împuşcate în zilele de 29 noiembrie 1940 şi 27 iunie 1941- în total 53 de oameni sau peste 40 de procente din numărul total al celora incluşi în această listă. În ziua de 29 noiembrie 1940 au fost executate 26 de persoane, iar în cea de 27 iunie 1941-27 de persoane. Este important să precizăm că ultimul acord al acestei drame se producea cu câteva zile înainte de retragerea autorităţilor sovietice şi a armatei roşii din Basarabia, ocupată de câtre acestea, la 28 iunie 1940, adică exact la un an de la incorporarea prin forţa armelor a acestui teritoriu în imperiul sovietic.
Ion VARTA