“Noi nu am adus pe nimeni cu forţa la Mitropolia Basarabiei, toţi au venit prin conştiinţa lor, ca români care trebuiau să vină către biserica neamului. Totul a mers pe cale naturală. Nu am «furat» pe nimeni, pentru că preotul, biserica, parohia nu sunt ouă de găină pe care să le iei din cuibar”

(ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei)

După căderea comunismului şi prăbuşirea Uniunii Sovietice în august 1991 şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, la 14 septembrie 1992, un număr impresionant de credincioşi şi preoţi ortodocşi din Republica Moldova au hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, recunoscută de Patriarhia Română în decembrie acelaşi an. Înalt Prea Sfinţitul Petru Păduraru devine mai întâi locţiitor, apoi, din 1995, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Imediat, cum era şi de înţeles, Patriarhia Rusă a acuzat Patriarhia Română de “ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”. Punctul de vedere al Patriarhului Teoctist, la acel moment, a fost de a evidenţia faptul că BOR nu a consimţit şi nu a recunoscut niciodată extinderea Patriarhiei Ruse asupra teritoriul Basarabiei, rupt de România în urma ocupaţiei sovietice, şi nici desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Din păcate, statul moldovean, sub influenţa Rusiei, nu a recunoscut această situaţie, fiind nevoie de un lung şir de procese, care au culminat cu reclamarea statului moldovean la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care prin sentinţa din 13 decembrie 2001 obliga Republica Moldova să recunoască Mitropolia Basarabiei şi să plătească 20.000 de euro daune morale.

Autorităţile moldovene nu au pus imediat în aplicare sentinţa organismului internaţional, tergiversând aplicarea acesteia, motiv pentru care abia în anul 2006, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut Mitropolia Autonomă a Basarabiei ca fiind „succesoare spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv”, cu eparhiile ei componente: Arhiepiscopia Chişinăului (înregistrată juridic încă din decembrie 2004), Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria. Această hotărâre a confirmat juridic un drept istoric şi canonic. Ca urmare a acestei decizii a autorităţilor de la Chişinău, în luna octombrie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act, cu binecuvântare, de recunoaşterea oficială a reactivării eparhiilor care au aparţinut Mitropoliei Autonome a Basarabiei, dar nu a luat nici o decizie de organizare efectivă a acestor eparhii, în sensul alegerii de episcopi şi crearea aparatului administrativ corespunzător, întrucât Mitropolia Autonomă a Basarabiei nu a iniţiat o astfel de organizare.

Aceste eparhii ale Mitropoliei Autonome a Basarabiei au fost reactivate din punct de vedere juridic pe teritoriul canonic al Mitropoliei Autonome a Basarabiei şi în interiorul graniţelor statului independent Republica Moldova, fără a se nega însă dreptul la existenţă a Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove, pendinte de Patriarhia Rusă, pentru că Patriarhia Română respectă dorinţa credincioşilor ortodocşi de a aparţine în mod liber fie de Patriarhia de la Bucureşti, fie de cea de la Moscova.

Deci, în prezent, în Basarabia avem două Mitropolii, una care este subordonată Patriarhiei de la Bucureşti, fiind succesoarea legală şi canonică a Mitropoliei Basarabiei din perioada interbelică şi Mitropolia rusă a Moldovei, ca parte a Patriarhiei Moscovei.

  • În cele ce urmează vom prezenta o scurtă evoluţie a bisericii în Basarabia până la 1812, când aceste teritoriu românesc trece la Rusia ţaristă.

Spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost locuit din cele mai vechi timpuri, mărturii ale pătrunderii creştinismului în acest teritoriu datând din secolele III-IV d.Hr., zona fiind subordonată religios Patriarhiei de la Constantinopol. În 1401, este recunoscută, sub domnia lui Alexandru cel Bun, de către Patriarhia de la Constantinopol, Mitropolia Moldovei condusă de Mitropolitul Iosif, “localnic şi înrudit cu familia domnitoare a ţării”, aşa cum se arată într-un document medieval. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) sunt create episcopiile de la Rădăuţi, pentru părţile de nord ale Moldovei şi de la Roman, pentru părţile de jos. Biserica a jucat în evul mediu un rol important în viaţa socială, politică, juridică şi culturală, Mitropolitul fiind primul sfetnic al domnitorului, locţiitor al acestuia în caz de vacanţă a tronului, asista la scaunul de judecată al domnului şi putea fi numit şi înlăturat de către domn. Printre mitropoliţii Moldovei putem aminti pe Ioachim la 1454, Teoctist I la 1478, Gheorghe I la 1499, Grigore al II-lea Roşca la 1547, Grigore al III-lea la 1553, Gheorghe al III-lea Movilă la 1597-1603. Viaţa religioasă în Basarabia a fost bogată, dacă ne gândim la cea mai veche mănăstire de aici, cea de la Căpriana, atestată în primele decenii de după întemeierea Moldovei în codrii Lăpuşnei. Prima atestare a mănăstirii Căpriana o regăsim într-un document emis la 10 februarie 1429 de cancelaria domnitorului Alexandru cel Bun. Ulterior, lăcaşul va deveni mănăstire domnească şi centru de cultură prin activitatea egumenului Ciprian care publică un text slav despre “Viaţa şi nevoinţele cuviosului părintelui nostru Varvar, cel  izvorâtor de mir, care s-a ostenit în muntele Pelagonez”. În anul 1470, cu binecuvântarea mitropolitului Teoctist, Ştefan cel Mare, prin două urice închină Căpriana Mănăstirii Neamţ. Importanţa Căprianei rezultă şi din misiunea diplomatică încredinţată de Alexandru Lăpuşneanu egumenului Eftimie, către ţarul Ivan al IV-lea al Moscovei. Când Biserica Ortodoxă Rusă şi-a proclamat autocefalia, în sec. XV (recunoscută de Patriarhia Ecumenică abia în 1589), aceasta nu avea jurisdicţie canonică asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru.

În a doua jumătate a secolului XV, Ştefan cel Mare ctitorea o serie de aşezăminte religioase în teritoriul dintre Prut şi Nistru. După anul 1538, când Soliman Magnificul cucereşte partea de sud a teritoriului Basarabiei, constituindu-se Raiaua Tighinei, sub jurisdicţia Moldovei rămân Cahulul, Tigheciu, o parte din Fălciu, Lăpuşna, Soroca, Orhei, care din 1596 vor intra în nou înfiinţata Episcopie a Huşilor. Celelalte ţinuturi basarabene, ca şi Chilia, Cetatea Albă, Galaţi şi Brăila, intră sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei, răspunzând direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Instaurarea domniilor fanariote în Moldova în anul 1711 a agravat şi situaţia politico-juridică a Principatelor devenite teatru de război şi subiect de dispute între cele trei puteri, Imperiul Ţarist, Imperiul Otoman şi cel Habsburgic. Ocupaţia rusească în Principatele Române (1787-1792) a presupus şi o serie de amestecuri abuzive în viaţa ortodoxă a celor două ţări. Potemkin îl aduce ca exarh al Moldo-Vlahiei pe Ambrozie Serebrenikov, fost episcop la Ekaterinoslav. În 1791, episcop vicar de Tighina şi Cetatea Albă, este numit Gavriil Bănulescu-Bodoni. În 1792, acesta este numit mitropolit al Moldovei şi al Munteniei, dar este îndepărtat un an mai târziu de domnitorul Alexandru Constantin Moruzi. În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I hotărăşte înfiinţarea unui exarhat subordonat Bisericii Ruse de la Petersburg, care ar fi cuprins cele două mitropolii, a Moldovei şi a Munteniei, scoţându-le de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a fost silit să se retragă la Mănăstirea Neamţ, în locul lui ocupanţii ruşi aducându-l din nou pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Tot el l-a înlocuit pe mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti cu un oarecare Ignatie. Starea aceasta de fapt se va încheia o dată cu semnarea păcii de la Bucureşti, în 1812. După Pacea de la Bucureşti mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni   s-a stabilit la Chişinău, considerându-se întâi – stătător (conducător) al Bisericii de pe teritoriul anexat la Rusia.

  • În ceea ce priveşte soarta bisericii romaneşti în Basarabia în perioada 1812-1918, perioadă când această provincie ruptă din trupul Moldovei a fost gubernie a Imperiului Ţarist şi ce soartă au avut credincioşii români de aici, ne-am oprit asupra celor mai însemnate momente.

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I hotărăşte înfiinţarea unui exarhat subordonat Bisericii Ruse de la Petersburg, care ar fi cuprins cele două mitropolii, a Moldovei şi a Munteniei, scoţându-le de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache care a încercat să se opună, a fost silit să se retragă la Mănăstirea Neamţ, în locul lui ocupanţii ruşi aducându-l din nou pe Gavril Bănulescu-Bodoni. Acesta îl înlocuieşte pe mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti cu un oarecare Ignatie. Starea aceasta de fapt se va încheia odată cu semnarea păcii de la Bucureşti, în 1812. Prin acest tratat, Turcia cedează Basarabia, Rusia apropiindu-se tot mai mult de obiectivul suprem, stipulat de ţarul Pentru I şi urmat de toţii ţarii, respectiv Constantinopolul. Expasiunea rusă se făcea sub masca “eliberării fraţilor ortodocşi de sub păgâni”.

După pacea de la Bucureşti, Mitropolitul Bodoni, stabilit la Chişinău, cerea Sinodului rus o nouă eparhie pentru teritoriul anexat. Astfel că, Alexandru I aprobă cererea în 1813, înfiinţând Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, condusă de acelaşi Gavriil Bănulescu-Bodoni. Acelaşi Bodoni are însă şi meritul de a fi realizat lucruri cu un profund caracter românesc. Aşadar, în 1813 deschide Seminarul Teologic de la Chişinău, unde limba română era limbă obligatorie de studiu, iar în 1814 şi o tipografie în care se publică numeroase cărţi bisericeşti în limba română. Moartea mitropolitului Bodoni în 1821, determină autorităţile ruse să modifice rangul bisericii, transformând-o în  arhiepiscopie condusă de acum încolo de episcopi ruşi.

Urmaşul lui Gavriil,  arhiepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844), a continuat să susţină tipărirea de cărţi în limba română, iar la serviciul divin predica în ambele limbi.  Biserica devenise un instrument de rusificare, în 1823 Seminarul de la Chişinău fiind subordonat Academiei Teologice de la Kiev, iar bisericile ridicate în această perioadă au schimbat arhitectura românească cu cea rusească.

Irinarh Popov (1844-1858), urmaşul lui Sulima, a desăvârşit organizarea bisericii de aici după sistemul rusesc, numele preoţilor români sunt rusificate încă din seminar       (Danilevschi, Florov, Vlaicov, Popovschi etc), iar după terminarea seminarului, se urmărea căsătoria acestora cu fete rusoaice şi ucrainence, pentru rusificarea familiilor. Politica de rusificare a fost accentuată sub Popov şi Antonie Şocotov (1858-1871), dar a atins apogeul sub Pavel Lebedev (1871-1882). În timpul său, limba română a fost interzisă în toate instituţiile şi în biserică, fiind închise din ordinul său peste 300 de biserici şi locaşuri sfinte. Mărturiile vorbesc de faptul că a strâns toate cărţile româneşti şi şi-a încălzit cu ele reşedinţa arhiepiscopală.

Succesorul său, Serghei Lapidevschi (1882-1891), a fost nevoit să accepte slujba în limba română pentru a calma spiritele. Interzicerea oficierii slujbei în limba română a condus la apariţia sectelor religioase, ca cea a inochentiştilor de la Balta, care propovăduia în română.

La începutul secolului XX s-a născut o mişcare naţională în rândul căreia activau şi clerici, care au revendicat drepturile fireşti ale bisericii basarabene, serviciul divin în limba română, publicaţii religioase proprii. Arhiepiscopul Serafim Ciciagov (1909-1914), nu a ţinut cont de aceste revendicări, continuând însă politica de rusificare.

Ulterior declanşării primului război mondial în 1914 şi mai ales după revoluţia din februarie 1917, basarabenii au început să ceară pe lângă drepturi politice şi drepturi bisericeşti. Astfel, arhiepiscopul Anastasie, aprobă organizarea în aprilie 1917 a congresului preoţilor, mirenilor şi dascălilor. Programul politic al Partidului Naţional Moldovenesc, din 3 aprilie 1917, conţinea şi prevederi asupra biserici ca aceasta “să-şi aibă autonomia ei, adică să se cârmuiască singură; ea să alcătuiască o Mitropolie deosebită cu arhiereu moldovean în frunte; preoţii să fie crescuţi în limba moldovenească şi toate slujbele bisericeşti să le facă în această limbă”.

Congresul bisericesc panrusesc de la Moscova din august 1917, ţinând cont de principiul autodeterminării popoarelor din imperiu şi ascultând cererea delegaţiei moldovene pentru autonomia bisericii basarabene, a hotărât  să “ajute pe cât este cu putinţă ca popoarele sa-şi dobândească ţintele dorite”.

Încercarea arhiepiscopului Anastasie Gribanovski de a realiza o viaţă bisericească autonomă, în condiţiile proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti în ianuarie 1918, provoacă reacţia autorităţilor române. Fuga lui Gribanovski la  Belgrad a declanşat contenciosul bisericesc româno-rus. Sfântul Sinod de la Bucureşti l-a numit interimar pe episcopul de Huşi, Nicodim Munteanu, până la alegerea unui nou titular. În februarie 1919 este ales arhiepiscop al Chişinăului, Gurie Grosu.

  • Evoluţia instituţiei ecleziastice româneşti ca parte a Bisericii Ortodoxe Române şi întregită a României Mari, în perioada 1918-1940, precum şi perioada ocupaţiei sovietice 1940-1941.

După Marea Unire din 1918, Sinodul BOR a luat decizia de înfiinţare a Mitropoliei Basarabiei, recunoscută prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925. În anul 1927, Adunarea Eparhială de la Chişinău cere Sinodului BOR ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la rangul de Mitropolie. Prin decizia Sinodului din 21 aprilie 1928, Gurie Grosu devenea Mitropolit al Basarabiei (jurisdicţia acesteia cuprindea Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia Hotinului şi Bălţilor şi Episcopia Cetăţii Albe –Ismail).

Mitropolitul Gurie Grosu (1918-1936)  a fost urmat de  Arhiereul Efrem Enăchescu sub titlul de locotenenţă până în ianuarie 1944, când a fost ales Mitropolit pentru doar câteva luni. Cele două Episcopii componente ale Mitropoliei Basarabiei erau: Episcopia de Cetatea Albă-Ismail, care a fost condusă de Nectarie Cotlarciuc (1923-1924), bucovinean de origine, Iustian Teculescu (1924-1932), ardelean, fost Episcop al armatei, Dionisie Erhan (1932-1941), basarabean, Policarp Moruşca (1941-1944) interimar, ardelean de origine şi Antim Nica, ales în ianuarie 1944, precum şi Episcopia de Hotin condusă de Visarion Puiu (1923-1935), Tit Simedrea (1935-1940) şi Partenie Ciopron      (1940-1944) ca locţiitor.

Un eveniment important în viaţa bisericii basarabene, dar şi aşteptat, a fost înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău în 1928. Menirea sa era aceea a unui centru de studii dar şi iradiere a culturii române. Primul ei decan a fost Ioan Mihălcescu, de la Universitatea din Bucureşti. Facultatea aparţinea de Universitatea din Iaşi, iar printre decani s-a numărat şi Gala Galaction. Mentalitatea religioasă basarabeană era una aparte, aşa cum observase şi cel din urmă, care afirma la un moment dat că „nicăieri ca în Basarabia semnul crucii nu era făcut mai corect şi cu mai multă evlavie, nicăieri nu întâlneai la răspântii mai multe şi mai bine îngrijite cruci, nicăieri preoţii nu erau mai respectaţi…”. Viaţa religioasă se deosebea şi ea, atât sub aspectul tipicului bisericesc, cât şi sub cel al portului preoţilor de influenţă rusească. Putem afirma că viaţa bisericească a stat sub semnul personalităţii mitropolitului Gurie Grosu într-o perioada tensionată, marcată de tendinţele scizioniste (stiliştii, inochentiştii), de cei care nu vedeau bine unificarea bisericească şi trecerea la stilul nou. Aceştia vor fi cei care îl vor înlătura, acuzându-l de încălcarea legii şi abuzuri, acuze care au făcut obiectul a trei anchete în 1936 din partea Ministerului Cultelor, a Sinodului şi Consiliului Eparhial. În realitate, însă, Gurie Grosu era apărătorul legislaţiei româneşti civile şi bisericeşti. În urma acestor anchete, Sinodul hotărăşte în şedinţa din noiembrie 1936, suspendarea temporară pe parcursul anchetei judiciare.

Referitor la activitatea Mitropolitului Gurie Grosu la conducerea Mitropoliei Basarabiei, Nicolae Iorga afirma: „…pe umerii popii Gurie Grosu a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”.

În toamna lui 1941 Mitropolitul Gurie se retrage oficial. Interimatul a fost asigurat astfel, temporar, de Mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu şi de Episcopul Cosma al Dunării de Jos, iar în februarie 1938 este numit vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului, Efrem Enăcescu, numire realizată prin decretul regal 1081/1938 şi care va efectua sute de vizite  în toate parohiile mitropoliei, îngrijindu-se de viaţa bisericească basarabeană.

Anul 1940 a însemnat începutul calvarului, iar odată cu cedarea Basarabiei la 28 iunie, circa 487 preoţi au luat calea pribegiei. În acel an Mitropolia Basarabiei cuprindea 1090 de biserici parohiale şi 30 de mănăstiri. Bisericile au fost închise, vandalizate, profanate, incendiate, 57 de preoţi care nu au acceptat jurisdicţia impusă de ruşi au fost împuşcaţi sau schingiuiţi iar alţii deportaţi în Siberia. În decembrie 1940 a fost trimis Alexie de Tula ca reprezentant al Moscovei, care a ordonat ca slujbele să fie făcute în rusă şi să se revină la stilul vechi.

Reinstaurarea administraţiei româneşti în vara anului 1941 a condus la restabilirea vieţii bisericeşti. A avut loc o intensă activitate misionară, în special în Transnistria, unde au activat echipe conduse, printre alţii, de Teodor Rudiev, preot din Arhiepiscopia Chişinăului, cea a Episcopului de Huşi, Grigorie Leu, sau a  Mitropolitului Sibiului şi Făgăraşului, Nicolae Colan. A fost înfiinţată Misiunea Ortodoxă în Transnistria, cu sediul la Tiraspol, apoi la Odessa, care cuprindea 13 parohii, condusă de Arhimandrit Iuliu Scriban, înlocuit în noiembrie 1942 cu Mitropolitul Visarion Puiu. Mitropitul Puiu a redeschis 12 mănăstiri şi schituri şi a înfiinţat 2 seminarii, la Odessa în limba rusă şi la Dubăsari în română.

La începutul anului 1944 în Basarabia erau reparate circa 474 de biserici, iar la 21 ianuarie 1944, prin decretul regal 162-1944, se confirma alegerea lui Efrem Enăcescu ca Mitropolit al Basarabiei. Tot acum era confirmat ca Episcop de Cetatea Albă-Ismail, Antim Nica.

În ciuda războiului, a apropierii frontului, Mitropolitul Efrem a continuat să slujească şi să facă vizite în parohii până la mijlocul lunii august 1944.

  • Evoluţia Mitropoliei Basarabiei în perioada ocupaţiei sovietice, ca parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, 1944-1991.

Începând cu 1944 calvarul comunist a revenit şi mai fatal pentru românii basarabeni dar şi pentru biserica naţională. Victime ale regimului au fost preoţii, călugării, ierarhii, iar după 1945 tot clerul românesc. Ca măsuri de deznaţionalizare, limba rusă a fost impusă ca limbă de stat, graiul autohtonilor fiind numit „limbă moldovenească”, istoria falsificată încercând să se inducă ideea că Basarabia a fost o provincie rusească.

În anii represiunii 1944-1949, dar şi după aceia, sute de preoţi şi călugări au fost arestaţi, torturaţi, ucişi sau deportaţi în Siberia, Kazahstan sau alte zone ale URSS. Cei rămaşi erau supravegheaţi de KGB. Din cele peste o mie de biserici existente în 1944, aproximativ 500 au fost închise, printre care şi Catedrala din Chişinău. Toate bunurile bisericii au trecut în proprietatea statului. O nouă etapă de persecuţii împotriva bisericii a început după 1958, când au fost închise alte 300 de biserici si cele aproximativ 20 de mănăstiri şi schituri (Suruceni 1957, Căpriana 1961, Noul Neamţ 1962, Curchi, Coşilauca, Răciula, Vărzăreşti ş.a.), singura rămasă deschisă fiind mănăstirea Japca cu călugăriţe de origine rusă.

Noii preoţi erau şcoliţi la Seminarul din Odessa, dar şi la Academiile teologice din Zagorsk şi Leningrad şi trimişi apoi în diferite provincii ale Uniunii Sovietice tot mai departe de Basarabia. Majoritatea parohiilor basarabene erau păstorite de preoţi „făcuţi” din rândul cântăreţilor sau al credincioşilor. Multe parohii însă  erau păstorite de preoţi de alt neam care slujeau în slavonă, stilul vechi fiind astfel reintrodus. Obiectele de cult erau cu greu obţinute de la Moscova, iar cărţile de cult în româneşte lipseau cu desăvârşire, în timp ce căsătoriile mixte au reprezentat un alt mijloc de rusificare.

Sub raport administrativ, în locul Mitropoliei Basarabiei a rămas o simplă Episcopie (mai târziu Arhiepiscopie), sub autoritatea Patriarhiei Moscovei. Eparhia a fost condusă de ierarhi ruşi, episcopii Ieronim Zaharov (1944-1947), Benedict Poleacov          (1947-1948), arhiepiscopul Nectarie Grigoriev (1948-1969), episcopul Vartolomeu Gondarovski (1969-1972), arhiepiscopul Ionatan Karpolovici (1972-1987) şi mitropolitul Serapion Fadeev (1987-1989).

Pentru a ne da seama de cât de dură a fost politica comunistă împotriva bisericii româneşti din Basarabia, trebuie să spunem că, în 1988 mai erau 193 de biserici, în care activau 230 de preoţi, 12 diaconi şi 114 cântăreţi.

Pe fondul mişcărilor de emancipare naţională din Basarabia în anul 1989, la presiunea opinie publice, mitropolitul Serapion este înlocuit  în iulie 1989. Pe 15 iulie este redeschisă Catedrala din Chişinău, iar Serapion ţine predica în limba rusă. Credincioşii au cerut să vorbească în română, iar la terminarea slujbei au declanşat acţiunea de protest. Cei 26 de deputaţi moldoveni au cerut ultimativ Patriarhului Pimen al Moscovei, înlocuirea lui Serapion cu un prelat cunoscător al istoriei şi  limbii româneşti, ameninţând cu autocefalia Bisericii Moldoveneşti, care era un punct în programul Frontului Popular din Moldova.

A fost numit astfel, secretarul Mitropoliei din Cernăuţi, Vladimir Cantarean. Mitropolia Basarabiei a fost reactivată de Sf. Sinod al BOR la 19 decembrie 1992, iar Petru Păduraru, episcop de Bălţi şi locţiitor de mitropolit, sub jurisdicţia BOR, din decembrie 1992.

  • Drumul anevoios şi plin de obstacole al bisericii surori basarabene spre Biserica Mamă.

După proclamarea independenţei în august 1991, a început drumul anevoios al reactivării Mitropoliei Basarabiei. În cursul anului 1992 este adoptată Legea nr. 979-XII privind Cultele în Republica Moldova iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române publică un comunicat oficial prin care declară că „nu a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chişinău, şi a Mitropoliei Bucovinei cu sediul la Cernăuţi”. Pe baza Legii cultelor, în cursul anului 1992, o parte a clerului si a credincioşilor din Republica Moldova se asociază şi reactivează Mitropolia Basarabiei.

Astfel, Petru Păduraru, episcop de Bălţi, este numit mitropolit locţiitor, iar o delegaţie de clerici este trimisă la Bucureşti pentru a cere Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să primească noua Mitropolie a Basarabiei sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române, aşa cum fusese după 1918. Sfântul Sinod va răspunde acestei cereri, la 19 decembrie 1992, prin „Actul Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău”, care proclamă: „Biserica Ortodoxă Română, Mama spirituală a poporului român ce răspunde cu părinţească şi frăţească dragoste dorinţei sfinte a fraţilor noştri de peste Prut şi cererii scrise, din 14 septembrie 1992, a Adunării eparhiale de constituire, prezidată de Prea Sfinţitul Episcop Petru şi compusă de reprezentanţii preoţilor şi mirenilor drept măritori români din Republica Moldova, ca tradiţionala Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei să-şi reia activitatea sub oblăduirea canonică şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că aceasta n-a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei.

Reacţiile nu au întârziat să apară. Astfel, într-un discurs rostit în Parlamentul de la Chişinău la 24 decembrie 1992, preşedintele Mircea Snegur declara că „Patriarhia de la Bucureşti a dovedit lipsă de stimă faţă de conducerea Moldovei şi a contribuit, prin acţiunile date, la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova”. Reacţia Patriarhului Moscovei, Alexei al II-lea, din aceeaşi zi, a fost şi ea dură, acesta acuza BOR de “ ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”.

La 8 octombrie 1992, Mitropolia Basarabiei solicită guvernului să fie recunoscută, dar nu primeşte răspuns. La 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii si Cultelor cere guvernului un aviz favorabil recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei. Guvernul refuză să dea acest aviz, deşi Ministerul de Finanţe (la 14 noiembrie 1992), Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale (la 8 februarie 1993), Ministerul Învăţământului (la 8 februarie 1993) şi Departamentul de Stat pentru Privatizare (la 15 februarie 1993) comunică guvernului şi preşedintelui ţării că nu au obiecţii în legătură cu recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Chiar şi Comisia pentru Cultură şi Culte a Parlamentului Republicii Moldova face cunoscut la 11 martie 1993 (în urma unei scrisori a episcopului Petru Păduraru) că statutul şi activitatea Mitropoliei Basarabiei sunt în conformitate cu legislaţia statului şi cere guvernului să recunoască noua Mitropolie pentru a nu agrava situaţia socială şi politică din Moldova.

Divergenţa canonică dintre cele două Mitropolii este dublată de cea administrativă, Mitropolia Basarabiei acordând autonomie administrativă reală, o mai  largă participare mirenilor la viaţa bisericii. Mitropolia Moldovei are la bază un centralism şi o dependenţă exagerată faţă de organismele de la Moscova şi Chişinău.

În anii 1992 şi 1993, Mitropolia Moldovei a cerut organelor statului moldovean, urmărirea penală a lui Petru de Bălţi şi a preoţilor din Mitropolia Basarabiei, pe motiv de activităţi destabilizatoare şi ilegale. Astfel în 1993 poliţia moldoveană a primit dispoziţie să ia măsuri împotriva celor care au trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Au fost organizate atacuri împotriva preoţilor şi mirenilor. În septembrie 1993, a fost atacată mănăstirea Veveriţa, iar în septembrie 1998, blagocinul de Teleneşti, Nicandru Munteanu a tras focuri de armă pentru intimidare în biserica din Cucioaia. Au fost şi alte atacuri, unul chiar împotriva ÎPS Petru.

Acţiunile Mitropoliei Moldovei erau justificate de faptul că, Mitropolia Basarabiei este ilegală, nerecunoscută de stat şi toate acţiunile sunt ilegale şi penale. S-a încercat şi calea dialogului, însă fără succes. A fost nevoie de 14 ani de judecată cu statul moldovean la CEDO, pentru a-şi câştiga dreptul la existenţă.

Prof. Monica Gaman, prof. Emanuel Bălan

Sursa : www.mitropoliabasarabiei.ro

Anunțuri