Blogul lui Alexandrin MOISEEV

O suta pentru România

Blând păstor — Decembrie 31, 2011

Blând păstor

Dorimedont Cecan a fost un cleric ortodox din Republica Moldova, care a îndeplinit rangul de episcop de Edineț și Briceni în perioada 1998-2006, murind ca urmare a unui grav accident rutier.

Dorimedont Cecan s-a născut la data de 4 martie 1961, în satul Petrunea din raionul Glodeni (astăzi în Republica Moldova), într-o familie numeroasă de 9 copii, dintre care Nicolae Feodorovici (numele pe care-l primise la botez + patronimicul) era cel mai mare. Familia sa a dat și alți monahi (Paisie, Hariton și Onufrie Cecan). În anul 1978 a absolvit cursurile școlii secundare, apoi în perioada 1979-1981 și-a efectuat stagiul militar obligatoriu în cadrul Armatei Sovietice.
A studiat la Seminarul Teologic din Moscova (1983-1987) și apoi la Academia Teologică din Moscova (1987-1991), ale cărei studii le-a absolvit la 30 mai 1991. Apoi, la data de 3 iunie 1993, Academia Teologică din Moscova i-a conferit titlul de candidat în teologie cu teza de istorie a Bisericii Ortodoxe Ruse „Mănăstirile și viața monahală din Biserica Rusă în secolele XIII-XIV”.
În anul 1986 a intrat ca frate în obștea Lavrei „Sf. Serghei” din orașul Serghiev Posad, regiunea Moscovei. La data de 7 decembrie 1986 a fost tuns în monahism cu numele de Dorimedont de către arhimandritul Aleksei Kutepov, starețul Lavrei (în prezent Arhiepiscop de Tula și Belevsk). Este hirotonit ca ierodiacon la 6 ianuarie 1987 în Catedrala din Vladimir de către IPS Serapion Fadeev, arhiepiscop de Vladimir și Suzdal și apoi ca ieromonah la 27 decembrie 1987 în Catedrala din Chișinău de către IPS Serapion Fadeev, mitropolit al Chișinăului (viitor mitropolit de Tula și Belevsk).
La data de 25 septembrie 1990, este numit ca stareț la Mănăstirea Noul Neamț din Chițcani (Basarabia), fiind ridicat la rangul de egumen al acestei mănăstiri la 18 octombrie 1990 de către episcopul Vichentie Moraru de Bender. A deținut funcția de stareț al Mănăstirii Noul Neamț din Chițcani timp de 8 ani, timp în care a reabilitat edificiul monahal care fusese închis în anul 1962. În perioada stăreției sale, s-a reparat Biserica „Sf. Nicolae” (resfințită în 1991), s-a deschis un Seminar Teologic în mănăstire (în 1991), s-a reparat corpul de chilii pentru ieromonahi și ierodiaconi (în anii 1994-1995), s-a început repararea Bisericii de vară „Sf. Înălțare”, s-a deschis schitul de maici „Sfintele Maria și Marta” (în 1996) care se află la o distanță de 20 km de orașul Căușeni și este dependent de Mănăstirea Noul-Neamț, s-a înființat o tipografie, etc.
Mitropolitul Vladimir Cantarean al Chișinăului l-a ridicat pe ieromonahul Dorimedont la rangul de arhimandrit la data de 8 ianuarie 1993. În același an este decorat cu toiag păstoresc de către IPS Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove. Mitropolitul Vladimir i-a acordat la 28 noiembrie 1994 dreptul a purta crucea pectorală cu diamante. La 29 ianuarie 1995, arhimandritul Dorimedont Cecan a fost numit în funcția de prorector al Seminarului Teologic din Chișinău, cu sediul la Mănăstirea Noul Neamț din Chițcani. Apoi la 28 mai 1997 a fost numit președinte al Comisiei de formare religioasă și catehizare din cadrul Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldova. Din anul 1996 este și membru al Comisiei Teologice al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. În anul 1996 a fost decorat cu cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române – Crucea Patriarhală.
Ulterior, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a adoptat o hotărâre de a forma noi eparhii în Republica Moldova: la 17 iulie 1998 este formată Eparhia de Cahul și Căușeni, condusă de atunci de P.S. Episcop Anatolie Botnari, iar puțin mai târziu, la 6 octombrie același an au fost create încă două eparhii noi: Eparhia de Edineț și Briceni în frunte cu P.S. Episcop Dorimedont Cecan și Eparhia de Tiraspol și Dubăsari, condusă de P.S. Episcop Iustinian Ovcinicov.
Episcopul de Edineţ şi Briceni, Dorimedont Cecan.
La data de 6 octombrie 1998, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a decis înființarea Episcopiei de Edineț și Briceni și numirea ca episcop a starețului Mănăstirii Noul Neamț din Chițcani, arhimandritul Dorimedont Cecan. El a fost hirotonit întru arhiereu la 8 noiembrie 1998 în Catedrala Patriarhală din Moscova, de către Patriarhul Aleksei al II-lea al Moscovei, asistat de către mitropolitul Juvenalie Poiarkov de Krutița și Kolomna, mitropolitul Vladimir Cantarean al Chișinăului, arhiepiscopul Serghei Fomin de Solnechnogorsk, arhiepiscopul Arsenie Epifanov de Istra, episcopul Evghenie Reșetnikov de Vereia, episcopul Aleksei Frolov de Orehovo-Zuevo, episcopul Iustinian Ovcinicov de Tiraspol și Dubăsari și episcopul Chiril Naconecinîi de Bogoroda.
Episcopia de Edineț și Briceni editează ziarul „Steaua Betleemului” și revistele „Ortodoxia” și „Ortodoxia pentru Copii”, toate acestea avându-l ca fondator și redactor-șef pe PS Dorimedont.
De asemenea, PS Dorimedont a înființat pe teritoriul Eparhiei de Edineț și Briceni pentru formarea viitorilor preoți următoarele școli teologice: Institutul Teologic Ortodox „Sfântul Ioan Teologul” și Seminarul Teologic Liceal (de băieți) „Sfântul Sfințit Mucenic Foca” din Edineț (ambele având sediul la Mănăstirea „Nașterea Domnului” din satul Zăbriceni, raionul Edineț), Seminarul Teologic Liceal (de fete) „Sfânta Cuvioasă Muceniță Elisabeta” din orașul Edineț (având sediul în clădirea Episcopiei de Edineț și Briceni) și Centrul de Studii Patristice „Sf. Paisie Velicicovski” de la Mănăstirea din Zăbriceni.
Accidentul și dilemele sale
La data de 5 decembrie 2006, PS Dorimedont, Episcop de Edineț și Briceni a suferit un grav accident rutier petrecut pe șoseaua Dondușeni-Otaci, în condiții de minimă vizibilitate, din cauza ceței abundente. Accidentul s-a produs pe la orele 18.30, când PS Dorimedont, însoțit de arhidiaconul Ioanichie Veșca și protodiaconul Onufrie Cecan (fratele mai mic al episcopului) se deplasau pentru slujba de priveghere la Mănăstirea Călărășeuca, care, în ziua următoare, își sărbătorea hramul.

Înaintea unei curbe din apropierea satului Moșana din raionul Dondușeni, mașina, care mergea cu o viteză mai mică de 70 de km pe oră, a intrat cu roata dreaptă într-o groapă, iar șoferul a pierdut controlul asupra acesteia. Automobilul a zburat de pe șoseaua aflată la o înălțime de un metru față de nivelul pământului, s-a lovit frontal de un stâlp și de gardul unei case, iar apoi s-a întors cu roțile în sus. Deși autoturismul (un Renault Megane din 2005) avea șase airbaguri, acestea nu s-au deschis. În momentul impactului, tetiera de la bancheta pe care ședea ierarhul s-a dislocat, lovindu-l cu tijele în spate .

După impact, ierarhul a fost scos din mașină, el plângându-se că nu-și simte mâinile și picioarele. Cu multă dificultate, episcopul a fost transportat, în deplină cunoștință, la Spitalul din Dondușeni, iar către ora patru dimineața aviația sanitară l-a adus la Spitalul Institutului de Neurochirurgie din Chișinău. După efectuarea rezonanței magnetice nucleare, s-a constatat că el a suferit un grav traumatism la coloana vertebrală (fractură a vertebrei C5 a coloanei vertebrale cervicale care s-a rupt completamente, deplasându-se în toată lungimea spre măduva spinării), la cap, la plămâni și și-a rupt mâna stângă. În după-amiaza zilei de 6 decembrie a fost operat la coloana vertebrală, dar operația nu a fost reușită.
Episcopul și-a revenit a doua zi după operație, când tocmai împlinea 20 de ani de călugărie și fost vizitat de cei apropiați, de câteva persoane din conducerea de vârf a Republicii Moldova și de doi dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe din Moldova (PS Petru Musteață și PS Anatolie Botnari), care l-au împărtășit. După spusele celor care l-au vizitat, PS Dorimedont s-a exprimat astfel: „Dacă Domnul a hotărât să mă ia, fie voia lui”. În seara zilei de 7 spre 8 decembrie, situația sănătății episcopului s-a agravat considerabil, acesta fiind transportat de urgență la Clinica de Neurochirurgie „Lorenz Bohler Krankenhaus” din Viena (Austria) pe cheltuiala oamenilor de afaceri Victor Copiimulți și Anatol Stati, care au achitat cheltuielile pentru transportare (16 mii de euro) și pentru operația la Viena (50 mii de euro) .
În seara zilei de 8 decembrie, Prea Sfințitul a suferit o intervenție chirurgicală repetată, care a durat aproximativ 10 ore, fixându-i-se coloana vertebrală. Șansele de vindecare erau destul de mari, dar în ultimele zile ale anului 2006 starea sănătății sale s-a agravat din cauza unei puternice inflamații a plămânilor. Episcopul Dorimedont Cecan a trecut la cele veșnice în dimineața zilei de 31 decembrie 2006 în Clinica de Neurochirurgie din Viena (Austria), la vârsta de doar 45 ani.
Corpul neînsuflețit a fost adus la Chișinău la 2 ianuarie 2007, fiind întâmpinat la Aeroport și însoțit de un convoi (din care făceau parte episcopii Anatolie de Cahul și Comrat și Iustinian de Tiraspol și Dubăsari) la Catedrala Mitropolitană. Episcopul își exprimase dorința de a fi înmormântat în Mănăstirea Noul Neamț din Chițcani, loc unde și-a dus ascultarea de monah și stareț. În partea stângă a Catedralei i s-a săpat o groapă, dar la adâncimea de doi metri au fost găsite moaștele unui călugăr, având sub cap o cărămidă cu numele și data morții (ieroschimonahul Isachie, mort la 1880, „tipograf și legător de cărți”). Craniul părintelui Isachie era intact și avea culoarea cerii, iar moaștele sale au fost depuse temporar în cripta mănăstirii. Groapa a fost acoperită, iar mormântul PS Dorimedont s–a hotărât să fie în capela cu hramul “Acoperământul Maicii Domnului” din preajma Catedralei.
Înmormântarea episcopului Dorimedont a avut loc la data de 4 ianuarie 2007 , la funeralii participând pe lângă toți ierarhii din Republica Moldova și câțiva arhierei din Rusia și Ucraina: IPS Onufrie Berezovski, mitropolitul de Cernăuți și Bucovina, IPS Serghie Gensițki, arhiepiscop de Ternopol și Cremenețk și P.S. Meletie Egorenko, Episcop de Hotin și vicar al Mitropoliei de Cernăuți. De asemenea, a fost prezentă și o delegație din partea Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi în frunte cu Mitropolitul Vlasie Mogârzan.
PS Dorimedont era considerat un adversar al mitropolitului Vladimir Cantarean cu care intrase în mai multe conflicte cum ar fi cel legat de dorința mitropolitului de a ceda în anul 2001 Mănăstirea Nou Neamț din Chițcani către Episcopia de Tiraspol și Dubăsari. Episcopul, care fusese 8 ani stareț la acea mănăstire, s-ar fi opus categoric, reușind să obțină rămânerea ei în cadrul Arhiepiscopiei Chișinăului .
De asemenea, PS Dorimedont a fost singurul ierarh care a votat împotriva alegerii arhimandritului Petru Musteață ca episcop de Nisporeni în 2005 și a arhimandritului Marchel Mihăescu ca episcop de Bălți și Fălești în 2006. De altfel în 2009 episcopul Marchel de Bălți și Fălești a făcut campanie electorală pentru PCRM, la ordinul ÎPS Mitropolitului Vladimir al întregii Moldove, bun prieten cu Vladimir Voronin, iar în 2010 același Marchel împreună cu întreaga mitropolie a Moldovei l-au susținut deschis la alegeri pe candidatul în parlamentul Moldovei, Vladimir Pasat.

De-a lungul timpului, pentru activitatea sa zeloasă în cadrul Bisericii, episcopul Dorimedont Cecan a fost decorat cu o serie de ordine religioase și naționale, dintre care menționăm:

  • Medalia „Sf. Serghei de Radonej”, clasa a II-a (1987)
  • Medalia „Sf. Serghei de Radonej”, clasa I (1988)
  • Ordinul „Sf. Vladimir”, clasa a II-a (1994), toate acestea fiindu-i conferite de către Patriarhia Moscovei și a întregii Rusii
  • Ordinul „Gloria Muncii” (2000, acordat prin Decretul președintelui Republicii Moldova, Petru Lucinschi) – „pentru merite deosebite în renașterea spirituală și morală a societății”
Anunțuri
Transnistreanul care „a românizat moldovenii“ — Decembrie 22, 2011

Transnistreanul care „a românizat moldovenii“

După 23 august 1944 serviciile secrete ale URSS, instalate prin forţă în România, decideau de unele singure cine şi când trebuia arestat. „Victima”, în caz că era din Basarabia, fără mari eforturi, era transportată în RSSM. Iar după o scurtă escală la Chişinău pentru „judecare”, ajungea în gulag. Astfel s-a procedat cu Alexandru Smochină, fiul lui Nichita Smochină, membru de onoare al Academiei Române (1942).

Alexandru Smochină s-a născut la 28 iunie 1915, în satul Mahala, plasa Dubăsari, regiunea Herson, în familia lui Nichita şi Agafia Smochină. În 1918, părinţii săi, salvându-se de bolşevici, după mai multe peripeţii pe frontul rus şi în Ucraina, trec Nistrul şi Prutul şi se stabilesc la Iaşi. Trei ani mai târziu, un curier special venit de la Iaşi îi ajută pe Alexandru şi sora sa, Claudia, rămaşi în grija bunicii Angelina, să treacă Nistrul şi să-şi vadă părinţii.

Ajuns în România, Alexandru termină, în 1927, şcoala primară la Iaşi, iar în 1934 – gimnaziul. Se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care, după o pauză de doi ani în care face serviciul militar (1937-1938), o termină în 1940. Între timp, învaţă la şcoala specială de ofiţer.

Ordinul mareşalului Antonescu din 22 iunie 1941: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!” îl prinde la Bucureşti. În acea zi i-a fost conferit gradul de subofiţer. Odată cu organizarea Guvernământului Transnistriei, Alexandru Smochină, în luna august 1941, este numit subprefect al judeţului Berezovo, regiunea Odesa, iar din noiembrie 1941 – până în martie 1944, activează în calitate de subprefect al judeţului Tiraspol.

La finele lui 1942, la Tiraspol, fondează „Cercul moldovenesc”, organizaţie ce avea misiunea să le explice moldovenilor transnistreni istoria românilor, semnificaţia evenimentelor din 1812 – anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă – şi a celor din 1918 – unirea Basarabiei cu România etc. Din 1942 a fost directorul filialei Institutului moldovenesc de cercetări ştiinţifice din Tiraspol.

Vorbea fluent germana, franceza şi rusa. A fost căsătorit cu basarabeanca Iulia, iar în 1942 li s-a născut fiica Elvira-Veronica. După 1946, până la arestare, a fost avocat în Bucureşti.

ACUZAT DE SPIONAJ ŞI DE FALSIFICAREA ISTORIEI

Alexandru Smochină a ajuns în vizorul NKVD încă în vara anului 1948, când au fost anchetaţi primii martori, locuitori ai RSSM. În urma acumulării unor probe, la 6 decembrie 1948 se decide arestarea lui Smochină, dar este reţinut la 20 decembrie 1948. Tot în acea zi, printr-un proces-verbal de primire-predare, este transportat peste Prut, la Chişinău.

Învinuirile ce îi sunt aduse lui Alexandru Smochină erau standard: este intenţionat duşmănos faţă de URSS; a colaborat cu autorităţile române; a executat ordinele guvernatorului Transnistriei; a ajutat Armata Română în lupta împotriva Uniunii Sovietice; a avut o activitate subversivă faţă de URSS; a desfăşurat spionaj împotriva URSS şi a românizat poporul moldovenesc.

De asemenea, i s-a incriminat că în cadrul Institutului de cercetări ştiinţifice a falsificat istoria, demonstrând că atât moldovenii, cât şi transnistrenii sunt români; că a ţinut lecţii antisovietice şi a publicat mai multe articole şi studii prin care dovedea caracterul imperialist al ruşilor etc.

Pentru a fi mai convingători, „specialiştii sovietici” au calculat imediat – pe două pagini – că „pagubele aduse judeţului Tiraspol în timpul activităţii lui Alexandru Smochină în calitate de subprefect se ridică la 964 de milioane 418.000 de ruble”.

„DIN COPILĂRIE MĂ CONSIDER ROMÂN”

Pentru a-şi fundamenta acuzaţiile, NKVD a interogat alţi câţiva colaboratori ai prefecturii Tiraspol capturaţi. Au găsit-o până şi pe bunică-sa, Elena Ciobanu, în vârstă de 79 de ani, care a confirmat că Nichita Smochina este căsătorit cu fiica ei Agafia, iar Alexandru îi este nepot. Luată la întrebări, bătrâna le-a povestit securiştilor că i-a văzut pe toţi la finele anului 1941, când aceştia au venit pentru câteva ore în sat. Femeia a precizat că au avut discuţii pe teme de familie, ultimii s-au închinat de sănătate şi au plecat.

Sovieticii nicidecum nu se puteau linişti că transnistreanul Alexandru Smochină se consideră român şi i-au întins mai multe curse. În acest context, semnificative sunt declaraţiile lui Alexandru Smochină la interogatoriul din 18 februarie 1949. Iată dialogul anchetatorilor cu Smochină:

„- De ce naţionalitate sunteţi?
– Sunt român.
– Unde v-aţi născut?
– M-am născut în anul 1915, în satul Mahala, plasa Dubăsari, din partea stângă a Nistrului. Tatăl meu, Nichita Smochină, până în anul 1915, a fost funcţionar la Judecătoria Dubăsari.
– De ce naţionalitate sunt părinţii Dvs.?
– Părinţii mei sunt moldoveni.
– De ce atunci vă consideraţi român?
– După naţionalitate, sunt moldovean, dar din copilărie mă consider român.”

Ancheta durează două luni, timp în care Alexandru Smochină este interogat de 15 ori. La 21 februarie 1949, dosarul este finalizat, iar generalul Iosif Mordoveţ, ministru NKVD al RSSM, aprobă rechizitoriul. Lui Alexandru Smochină îi sunt incriminate prevederile art. 54/4, „Ajutor acordat burjuaziei reacţionare internaţionale” şi art. 54/10, p. 2 „Agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară” a Codului Penal al RSS Ucrainene. „Imparţialitatea” justiţiei sovietice se observă clar şi în acest caz.

Astfel, anchetatorul propune ca Alexandru Smochină să fie judecat de Consfătuirea Specială a URSS şi să-i fie aplicată o pedeapsă de 25 de ani de gulag. Procurorul RSSM, luând cunoştinţă de rechizitoriu, notează pe prima foaie: „De acord, să fie condamnat la 25 de ani de munci de corecţie”.

PROBLEMELE CU AUTORITĂŢILE DE LA BUCUREŞTI

Fără a fi judecat, tot pe 21 februarie 1949, anchetatorul emite o încheiere prin care Alexandru Smochină este trimis în gulag. Ajunge în regiunea Amur din Extremul Orient.

Decizia formală de „judecare” luată de Consfătuirea Specială a URSS, la 16 aprilie 1949, îl ajunge din urmă. Sentinţa a fost cea solicitată de anchetator şi aprobată de procuror – 25 de ani de gulag.

Dezgheţul hruşciovist s-a răsfrânt şi asupra lui Alexandru Smochină. A fost eliberat din gulag la 9 aprilie 1956, în baza unui decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 1955. A fost transportat în România în calitate de fost prizonier de război, fără niciun document. Dar problemele nu i se termină aici. Autorităţile comuniste române nu-i recunoşteau nici calitatea de prizonier, nici cea de persoană supusă represiunilor politice.

Potrivit dosarului păstrat la SIS, actele ridicate la arestare: paşaportul românesc, carnetul de avocat, poliţa de asigurare, cinci carnete de notiţe şi manuscrise au fost arse la 16 februarie 1949. Anchetatorul a motivat că acestea nu prezintă interes pentru anchetă. Fără acte nu se putea angaja la serviciu conform specialităţii.

Lucrează muncitor, iar la sfârşitul lui 1963, îi adresează o plângere procurorului general al URSS, solicitându-i documente justificative şi reabilitarea. Cererea însă i-a fost respinsă. Dosarul de la SIS nu conţine alte informaţii despre soarta lui Alexandru Smochină. Procuratura Republicii Moldova îl reabilitează abia la 8 mai 1996.

Proces-verbal de extrădare

„Astăzi, 20 decembrie 1948. Noi, Lt. de Securitate Istoc Gh. de o parte şi Vladimirovici L. ca reprezentant al Comandamentului Militar Sovietic, de altă parte, astăzi, data de mai sus, primul a predat, iar al doilea a primit pe numitul SMOCHINĂ Alexandr, arestat de către organele Securităţii.

Pentru activitatea ce a dus-o contra Armatei Sovietice este socotit criminal de război.

Sursa: historia.ro

Moșul Naționalist — Decembrie 20, 2011
Istoria tumultuoasă a Mitropoliei Basarabiei — Decembrie 18, 2011

Istoria tumultuoasă a Mitropoliei Basarabiei

“Noi nu am adus pe nimeni cu forţa la Mitropolia Basarabiei, toţi au venit prin conştiinţa lor, ca români care trebuiau să vină către biserica neamului. Totul a mers pe cale naturală. Nu am «furat» pe nimeni, pentru că preotul, biserica, parohia nu sunt ouă de găină pe care să le iei din cuibar”

(ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei)

După căderea comunismului şi prăbuşirea Uniunii Sovietice în august 1991 şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, la 14 septembrie 1992, un număr impresionant de credincioşi şi preoţi ortodocşi din Republica Moldova au hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, recunoscută de Patriarhia Română în decembrie acelaşi an. Înalt Prea Sfinţitul Petru Păduraru devine mai întâi locţiitor, apoi, din 1995, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Imediat, cum era şi de înţeles, Patriarhia Rusă a acuzat Patriarhia Română de “ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”. Punctul de vedere al Patriarhului Teoctist, la acel moment, a fost de a evidenţia faptul că BOR nu a consimţit şi nu a recunoscut niciodată extinderea Patriarhiei Ruse asupra teritoriul Basarabiei, rupt de România în urma ocupaţiei sovietice, şi nici desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Din păcate, statul moldovean, sub influenţa Rusiei, nu a recunoscut această situaţie, fiind nevoie de un lung şir de procese, care au culminat cu reclamarea statului moldovean la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care prin sentinţa din 13 decembrie 2001 obliga Republica Moldova să recunoască Mitropolia Basarabiei şi să plătească 20.000 de euro daune morale.

Autorităţile moldovene nu au pus imediat în aplicare sentinţa organismului internaţional, tergiversând aplicarea acesteia, motiv pentru care abia în anul 2006, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut Mitropolia Autonomă a Basarabiei ca fiind „succesoare spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv”, cu eparhiile ei componente: Arhiepiscopia Chişinăului (înregistrată juridic încă din decembrie 2004), Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria. Această hotărâre a confirmat juridic un drept istoric şi canonic. Ca urmare a acestei decizii a autorităţilor de la Chişinău, în luna octombrie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act, cu binecuvântare, de recunoaşterea oficială a reactivării eparhiilor care au aparţinut Mitropoliei Autonome a Basarabiei, dar nu a luat nici o decizie de organizare efectivă a acestor eparhii, în sensul alegerii de episcopi şi crearea aparatului administrativ corespunzător, întrucât Mitropolia Autonomă a Basarabiei nu a iniţiat o astfel de organizare.

Aceste eparhii ale Mitropoliei Autonome a Basarabiei au fost reactivate din punct de vedere juridic pe teritoriul canonic al Mitropoliei Autonome a Basarabiei şi în interiorul graniţelor statului independent Republica Moldova, fără a se nega însă dreptul la existenţă a Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove, pendinte de Patriarhia Rusă, pentru că Patriarhia Română respectă dorinţa credincioşilor ortodocşi de a aparţine în mod liber fie de Patriarhia de la Bucureşti, fie de cea de la Moscova.

Deci, în prezent, în Basarabia avem două Mitropolii, una care este subordonată Patriarhiei de la Bucureşti, fiind succesoarea legală şi canonică a Mitropoliei Basarabiei din perioada interbelică şi Mitropolia rusă a Moldovei, ca parte a Patriarhiei Moscovei.

  • În cele ce urmează vom prezenta o scurtă evoluţie a bisericii în Basarabia până la 1812, când aceste teritoriu românesc trece la Rusia ţaristă.

Spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost locuit din cele mai vechi timpuri, mărturii ale pătrunderii creştinismului în acest teritoriu datând din secolele III-IV d.Hr., zona fiind subordonată religios Patriarhiei de la Constantinopol. În 1401, este recunoscută, sub domnia lui Alexandru cel Bun, de către Patriarhia de la Constantinopol, Mitropolia Moldovei condusă de Mitropolitul Iosif, “localnic şi înrudit cu familia domnitoare a ţării”, aşa cum se arată într-un document medieval. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) sunt create episcopiile de la Rădăuţi, pentru părţile de nord ale Moldovei şi de la Roman, pentru părţile de jos. Biserica a jucat în evul mediu un rol important în viaţa socială, politică, juridică şi culturală, Mitropolitul fiind primul sfetnic al domnitorului, locţiitor al acestuia în caz de vacanţă a tronului, asista la scaunul de judecată al domnului şi putea fi numit şi înlăturat de către domn. Printre mitropoliţii Moldovei putem aminti pe Ioachim la 1454, Teoctist I la 1478, Gheorghe I la 1499, Grigore al II-lea Roşca la 1547, Grigore al III-lea la 1553, Gheorghe al III-lea Movilă la 1597-1603. Viaţa religioasă în Basarabia a fost bogată, dacă ne gândim la cea mai veche mănăstire de aici, cea de la Căpriana, atestată în primele decenii de după întemeierea Moldovei în codrii Lăpuşnei. Prima atestare a mănăstirii Căpriana o regăsim într-un document emis la 10 februarie 1429 de cancelaria domnitorului Alexandru cel Bun. Ulterior, lăcaşul va deveni mănăstire domnească şi centru de cultură prin activitatea egumenului Ciprian care publică un text slav despre “Viaţa şi nevoinţele cuviosului părintelui nostru Varvar, cel  izvorâtor de mir, care s-a ostenit în muntele Pelagonez”. În anul 1470, cu binecuvântarea mitropolitului Teoctist, Ştefan cel Mare, prin două urice închină Căpriana Mănăstirii Neamţ. Importanţa Căprianei rezultă şi din misiunea diplomatică încredinţată de Alexandru Lăpuşneanu egumenului Eftimie, către ţarul Ivan al IV-lea al Moscovei. Când Biserica Ortodoxă Rusă şi-a proclamat autocefalia, în sec. XV (recunoscută de Patriarhia Ecumenică abia în 1589), aceasta nu avea jurisdicţie canonică asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru.

În a doua jumătate a secolului XV, Ştefan cel Mare ctitorea o serie de aşezăminte religioase în teritoriul dintre Prut şi Nistru. După anul 1538, când Soliman Magnificul cucereşte partea de sud a teritoriului Basarabiei, constituindu-se Raiaua Tighinei, sub jurisdicţia Moldovei rămân Cahulul, Tigheciu, o parte din Fălciu, Lăpuşna, Soroca, Orhei, care din 1596 vor intra în nou înfiinţata Episcopie a Huşilor. Celelalte ţinuturi basarabene, ca şi Chilia, Cetatea Albă, Galaţi şi Brăila, intră sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei, răspunzând direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Instaurarea domniilor fanariote în Moldova în anul 1711 a agravat şi situaţia politico-juridică a Principatelor devenite teatru de război şi subiect de dispute între cele trei puteri, Imperiul Ţarist, Imperiul Otoman şi cel Habsburgic. Ocupaţia rusească în Principatele Române (1787-1792) a presupus şi o serie de amestecuri abuzive în viaţa ortodoxă a celor două ţări. Potemkin îl aduce ca exarh al Moldo-Vlahiei pe Ambrozie Serebrenikov, fost episcop la Ekaterinoslav. În 1791, episcop vicar de Tighina şi Cetatea Albă, este numit Gavriil Bănulescu-Bodoni. În 1792, acesta este numit mitropolit al Moldovei şi al Munteniei, dar este îndepărtat un an mai târziu de domnitorul Alexandru Constantin Moruzi. În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I hotărăşte înfiinţarea unui exarhat subordonat Bisericii Ruse de la Petersburg, care ar fi cuprins cele două mitropolii, a Moldovei şi a Munteniei, scoţându-le de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a fost silit să se retragă la Mănăstirea Neamţ, în locul lui ocupanţii ruşi aducându-l din nou pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Tot el l-a înlocuit pe mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti cu un oarecare Ignatie. Starea aceasta de fapt se va încheia o dată cu semnarea păcii de la Bucureşti, în 1812. După Pacea de la Bucureşti mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni   s-a stabilit la Chişinău, considerându-se întâi – stătător (conducător) al Bisericii de pe teritoriul anexat la Rusia.

  • În ceea ce priveşte soarta bisericii romaneşti în Basarabia în perioada 1812-1918, perioadă când această provincie ruptă din trupul Moldovei a fost gubernie a Imperiului Ţarist şi ce soartă au avut credincioşii români de aici, ne-am oprit asupra celor mai însemnate momente.

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I hotărăşte înfiinţarea unui exarhat subordonat Bisericii Ruse de la Petersburg, care ar fi cuprins cele două mitropolii, a Moldovei şi a Munteniei, scoţându-le de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache care a încercat să se opună, a fost silit să se retragă la Mănăstirea Neamţ, în locul lui ocupanţii ruşi aducându-l din nou pe Gavril Bănulescu-Bodoni. Acesta îl înlocuieşte pe mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti cu un oarecare Ignatie. Starea aceasta de fapt se va încheia odată cu semnarea păcii de la Bucureşti, în 1812. Prin acest tratat, Turcia cedează Basarabia, Rusia apropiindu-se tot mai mult de obiectivul suprem, stipulat de ţarul Pentru I şi urmat de toţii ţarii, respectiv Constantinopolul. Expasiunea rusă se făcea sub masca “eliberării fraţilor ortodocşi de sub păgâni”.

După pacea de la Bucureşti, Mitropolitul Bodoni, stabilit la Chişinău, cerea Sinodului rus o nouă eparhie pentru teritoriul anexat. Astfel că, Alexandru I aprobă cererea în 1813, înfiinţând Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, condusă de acelaşi Gavriil Bănulescu-Bodoni. Acelaşi Bodoni are însă şi meritul de a fi realizat lucruri cu un profund caracter românesc. Aşadar, în 1813 deschide Seminarul Teologic de la Chişinău, unde limba română era limbă obligatorie de studiu, iar în 1814 şi o tipografie în care se publică numeroase cărţi bisericeşti în limba română. Moartea mitropolitului Bodoni în 1821, determină autorităţile ruse să modifice rangul bisericii, transformând-o în  arhiepiscopie condusă de acum încolo de episcopi ruşi.

Urmaşul lui Gavriil,  arhiepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844), a continuat să susţină tipărirea de cărţi în limba română, iar la serviciul divin predica în ambele limbi.  Biserica devenise un instrument de rusificare, în 1823 Seminarul de la Chişinău fiind subordonat Academiei Teologice de la Kiev, iar bisericile ridicate în această perioadă au schimbat arhitectura românească cu cea rusească.

Irinarh Popov (1844-1858), urmaşul lui Sulima, a desăvârşit organizarea bisericii de aici după sistemul rusesc, numele preoţilor români sunt rusificate încă din seminar       (Danilevschi, Florov, Vlaicov, Popovschi etc), iar după terminarea seminarului, se urmărea căsătoria acestora cu fete rusoaice şi ucrainence, pentru rusificarea familiilor. Politica de rusificare a fost accentuată sub Popov şi Antonie Şocotov (1858-1871), dar a atins apogeul sub Pavel Lebedev (1871-1882). În timpul său, limba română a fost interzisă în toate instituţiile şi în biserică, fiind închise din ordinul său peste 300 de biserici şi locaşuri sfinte. Mărturiile vorbesc de faptul că a strâns toate cărţile româneşti şi şi-a încălzit cu ele reşedinţa arhiepiscopală.

Succesorul său, Serghei Lapidevschi (1882-1891), a fost nevoit să accepte slujba în limba română pentru a calma spiritele. Interzicerea oficierii slujbei în limba română a condus la apariţia sectelor religioase, ca cea a inochentiştilor de la Balta, care propovăduia în română.

La începutul secolului XX s-a născut o mişcare naţională în rândul căreia activau şi clerici, care au revendicat drepturile fireşti ale bisericii basarabene, serviciul divin în limba română, publicaţii religioase proprii. Arhiepiscopul Serafim Ciciagov (1909-1914), nu a ţinut cont de aceste revendicări, continuând însă politica de rusificare.

Ulterior declanşării primului război mondial în 1914 şi mai ales după revoluţia din februarie 1917, basarabenii au început să ceară pe lângă drepturi politice şi drepturi bisericeşti. Astfel, arhiepiscopul Anastasie, aprobă organizarea în aprilie 1917 a congresului preoţilor, mirenilor şi dascălilor. Programul politic al Partidului Naţional Moldovenesc, din 3 aprilie 1917, conţinea şi prevederi asupra biserici ca aceasta “să-şi aibă autonomia ei, adică să se cârmuiască singură; ea să alcătuiască o Mitropolie deosebită cu arhiereu moldovean în frunte; preoţii să fie crescuţi în limba moldovenească şi toate slujbele bisericeşti să le facă în această limbă”.

Congresul bisericesc panrusesc de la Moscova din august 1917, ţinând cont de principiul autodeterminării popoarelor din imperiu şi ascultând cererea delegaţiei moldovene pentru autonomia bisericii basarabene, a hotărât  să “ajute pe cât este cu putinţă ca popoarele sa-şi dobândească ţintele dorite”.

Încercarea arhiepiscopului Anastasie Gribanovski de a realiza o viaţă bisericească autonomă, în condiţiile proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti în ianuarie 1918, provoacă reacţia autorităţilor române. Fuga lui Gribanovski la  Belgrad a declanşat contenciosul bisericesc româno-rus. Sfântul Sinod de la Bucureşti l-a numit interimar pe episcopul de Huşi, Nicodim Munteanu, până la alegerea unui nou titular. În februarie 1919 este ales arhiepiscop al Chişinăului, Gurie Grosu.

  • Evoluţia instituţiei ecleziastice româneşti ca parte a Bisericii Ortodoxe Române şi întregită a României Mari, în perioada 1918-1940, precum şi perioada ocupaţiei sovietice 1940-1941.

După Marea Unire din 1918, Sinodul BOR a luat decizia de înfiinţare a Mitropoliei Basarabiei, recunoscută prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925. În anul 1927, Adunarea Eparhială de la Chişinău cere Sinodului BOR ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la rangul de Mitropolie. Prin decizia Sinodului din 21 aprilie 1928, Gurie Grosu devenea Mitropolit al Basarabiei (jurisdicţia acesteia cuprindea Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia Hotinului şi Bălţilor şi Episcopia Cetăţii Albe –Ismail).

Mitropolitul Gurie Grosu (1918-1936)  a fost urmat de  Arhiereul Efrem Enăchescu sub titlul de locotenenţă până în ianuarie 1944, când a fost ales Mitropolit pentru doar câteva luni. Cele două Episcopii componente ale Mitropoliei Basarabiei erau: Episcopia de Cetatea Albă-Ismail, care a fost condusă de Nectarie Cotlarciuc (1923-1924), bucovinean de origine, Iustian Teculescu (1924-1932), ardelean, fost Episcop al armatei, Dionisie Erhan (1932-1941), basarabean, Policarp Moruşca (1941-1944) interimar, ardelean de origine şi Antim Nica, ales în ianuarie 1944, precum şi Episcopia de Hotin condusă de Visarion Puiu (1923-1935), Tit Simedrea (1935-1940) şi Partenie Ciopron      (1940-1944) ca locţiitor.

Un eveniment important în viaţa bisericii basarabene, dar şi aşteptat, a fost înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău în 1928. Menirea sa era aceea a unui centru de studii dar şi iradiere a culturii române. Primul ei decan a fost Ioan Mihălcescu, de la Universitatea din Bucureşti. Facultatea aparţinea de Universitatea din Iaşi, iar printre decani s-a numărat şi Gala Galaction. Mentalitatea religioasă basarabeană era una aparte, aşa cum observase şi cel din urmă, care afirma la un moment dat că „nicăieri ca în Basarabia semnul crucii nu era făcut mai corect şi cu mai multă evlavie, nicăieri nu întâlneai la răspântii mai multe şi mai bine îngrijite cruci, nicăieri preoţii nu erau mai respectaţi…”. Viaţa religioasă se deosebea şi ea, atât sub aspectul tipicului bisericesc, cât şi sub cel al portului preoţilor de influenţă rusească. Putem afirma că viaţa bisericească a stat sub semnul personalităţii mitropolitului Gurie Grosu într-o perioada tensionată, marcată de tendinţele scizioniste (stiliştii, inochentiştii), de cei care nu vedeau bine unificarea bisericească şi trecerea la stilul nou. Aceştia vor fi cei care îl vor înlătura, acuzându-l de încălcarea legii şi abuzuri, acuze care au făcut obiectul a trei anchete în 1936 din partea Ministerului Cultelor, a Sinodului şi Consiliului Eparhial. În realitate, însă, Gurie Grosu era apărătorul legislaţiei româneşti civile şi bisericeşti. În urma acestor anchete, Sinodul hotărăşte în şedinţa din noiembrie 1936, suspendarea temporară pe parcursul anchetei judiciare.

Referitor la activitatea Mitropolitului Gurie Grosu la conducerea Mitropoliei Basarabiei, Nicolae Iorga afirma: „…pe umerii popii Gurie Grosu a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”.

În toamna lui 1941 Mitropolitul Gurie se retrage oficial. Interimatul a fost asigurat astfel, temporar, de Mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu şi de Episcopul Cosma al Dunării de Jos, iar în februarie 1938 este numit vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului, Efrem Enăcescu, numire realizată prin decretul regal 1081/1938 şi care va efectua sute de vizite  în toate parohiile mitropoliei, îngrijindu-se de viaţa bisericească basarabeană.

Anul 1940 a însemnat începutul calvarului, iar odată cu cedarea Basarabiei la 28 iunie, circa 487 preoţi au luat calea pribegiei. În acel an Mitropolia Basarabiei cuprindea 1090 de biserici parohiale şi 30 de mănăstiri. Bisericile au fost închise, vandalizate, profanate, incendiate, 57 de preoţi care nu au acceptat jurisdicţia impusă de ruşi au fost împuşcaţi sau schingiuiţi iar alţii deportaţi în Siberia. În decembrie 1940 a fost trimis Alexie de Tula ca reprezentant al Moscovei, care a ordonat ca slujbele să fie făcute în rusă şi să se revină la stilul vechi.

Reinstaurarea administraţiei româneşti în vara anului 1941 a condus la restabilirea vieţii bisericeşti. A avut loc o intensă activitate misionară, în special în Transnistria, unde au activat echipe conduse, printre alţii, de Teodor Rudiev, preot din Arhiepiscopia Chişinăului, cea a Episcopului de Huşi, Grigorie Leu, sau a  Mitropolitului Sibiului şi Făgăraşului, Nicolae Colan. A fost înfiinţată Misiunea Ortodoxă în Transnistria, cu sediul la Tiraspol, apoi la Odessa, care cuprindea 13 parohii, condusă de Arhimandrit Iuliu Scriban, înlocuit în noiembrie 1942 cu Mitropolitul Visarion Puiu. Mitropitul Puiu a redeschis 12 mănăstiri şi schituri şi a înfiinţat 2 seminarii, la Odessa în limba rusă şi la Dubăsari în română.

La începutul anului 1944 în Basarabia erau reparate circa 474 de biserici, iar la 21 ianuarie 1944, prin decretul regal 162-1944, se confirma alegerea lui Efrem Enăcescu ca Mitropolit al Basarabiei. Tot acum era confirmat ca Episcop de Cetatea Albă-Ismail, Antim Nica.

În ciuda războiului, a apropierii frontului, Mitropolitul Efrem a continuat să slujească şi să facă vizite în parohii până la mijlocul lunii august 1944.

  • Evoluţia Mitropoliei Basarabiei în perioada ocupaţiei sovietice, ca parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, 1944-1991.

Începând cu 1944 calvarul comunist a revenit şi mai fatal pentru românii basarabeni dar şi pentru biserica naţională. Victime ale regimului au fost preoţii, călugării, ierarhii, iar după 1945 tot clerul românesc. Ca măsuri de deznaţionalizare, limba rusă a fost impusă ca limbă de stat, graiul autohtonilor fiind numit „limbă moldovenească”, istoria falsificată încercând să se inducă ideea că Basarabia a fost o provincie rusească.

În anii represiunii 1944-1949, dar şi după aceia, sute de preoţi şi călugări au fost arestaţi, torturaţi, ucişi sau deportaţi în Siberia, Kazahstan sau alte zone ale URSS. Cei rămaşi erau supravegheaţi de KGB. Din cele peste o mie de biserici existente în 1944, aproximativ 500 au fost închise, printre care şi Catedrala din Chişinău. Toate bunurile bisericii au trecut în proprietatea statului. O nouă etapă de persecuţii împotriva bisericii a început după 1958, când au fost închise alte 300 de biserici si cele aproximativ 20 de mănăstiri şi schituri (Suruceni 1957, Căpriana 1961, Noul Neamţ 1962, Curchi, Coşilauca, Răciula, Vărzăreşti ş.a.), singura rămasă deschisă fiind mănăstirea Japca cu călugăriţe de origine rusă.

Noii preoţi erau şcoliţi la Seminarul din Odessa, dar şi la Academiile teologice din Zagorsk şi Leningrad şi trimişi apoi în diferite provincii ale Uniunii Sovietice tot mai departe de Basarabia. Majoritatea parohiilor basarabene erau păstorite de preoţi „făcuţi” din rândul cântăreţilor sau al credincioşilor. Multe parohii însă  erau păstorite de preoţi de alt neam care slujeau în slavonă, stilul vechi fiind astfel reintrodus. Obiectele de cult erau cu greu obţinute de la Moscova, iar cărţile de cult în româneşte lipseau cu desăvârşire, în timp ce căsătoriile mixte au reprezentat un alt mijloc de rusificare.

Sub raport administrativ, în locul Mitropoliei Basarabiei a rămas o simplă Episcopie (mai târziu Arhiepiscopie), sub autoritatea Patriarhiei Moscovei. Eparhia a fost condusă de ierarhi ruşi, episcopii Ieronim Zaharov (1944-1947), Benedict Poleacov          (1947-1948), arhiepiscopul Nectarie Grigoriev (1948-1969), episcopul Vartolomeu Gondarovski (1969-1972), arhiepiscopul Ionatan Karpolovici (1972-1987) şi mitropolitul Serapion Fadeev (1987-1989).

Pentru a ne da seama de cât de dură a fost politica comunistă împotriva bisericii româneşti din Basarabia, trebuie să spunem că, în 1988 mai erau 193 de biserici, în care activau 230 de preoţi, 12 diaconi şi 114 cântăreţi.

Pe fondul mişcărilor de emancipare naţională din Basarabia în anul 1989, la presiunea opinie publice, mitropolitul Serapion este înlocuit  în iulie 1989. Pe 15 iulie este redeschisă Catedrala din Chişinău, iar Serapion ţine predica în limba rusă. Credincioşii au cerut să vorbească în română, iar la terminarea slujbei au declanşat acţiunea de protest. Cei 26 de deputaţi moldoveni au cerut ultimativ Patriarhului Pimen al Moscovei, înlocuirea lui Serapion cu un prelat cunoscător al istoriei şi  limbii româneşti, ameninţând cu autocefalia Bisericii Moldoveneşti, care era un punct în programul Frontului Popular din Moldova.

A fost numit astfel, secretarul Mitropoliei din Cernăuţi, Vladimir Cantarean. Mitropolia Basarabiei a fost reactivată de Sf. Sinod al BOR la 19 decembrie 1992, iar Petru Păduraru, episcop de Bălţi şi locţiitor de mitropolit, sub jurisdicţia BOR, din decembrie 1992.

  • Drumul anevoios şi plin de obstacole al bisericii surori basarabene spre Biserica Mamă.

După proclamarea independenţei în august 1991, a început drumul anevoios al reactivării Mitropoliei Basarabiei. În cursul anului 1992 este adoptată Legea nr. 979-XII privind Cultele în Republica Moldova iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române publică un comunicat oficial prin care declară că „nu a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chişinău, şi a Mitropoliei Bucovinei cu sediul la Cernăuţi”. Pe baza Legii cultelor, în cursul anului 1992, o parte a clerului si a credincioşilor din Republica Moldova se asociază şi reactivează Mitropolia Basarabiei.

Astfel, Petru Păduraru, episcop de Bălţi, este numit mitropolit locţiitor, iar o delegaţie de clerici este trimisă la Bucureşti pentru a cere Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să primească noua Mitropolie a Basarabiei sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române, aşa cum fusese după 1918. Sfântul Sinod va răspunde acestei cereri, la 19 decembrie 1992, prin „Actul Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău”, care proclamă: „Biserica Ortodoxă Română, Mama spirituală a poporului român ce răspunde cu părinţească şi frăţească dragoste dorinţei sfinte a fraţilor noştri de peste Prut şi cererii scrise, din 14 septembrie 1992, a Adunării eparhiale de constituire, prezidată de Prea Sfinţitul Episcop Petru şi compusă de reprezentanţii preoţilor şi mirenilor drept măritori români din Republica Moldova, ca tradiţionala Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei să-şi reia activitatea sub oblăduirea canonică şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că aceasta n-a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei.

Reacţiile nu au întârziat să apară. Astfel, într-un discurs rostit în Parlamentul de la Chişinău la 24 decembrie 1992, preşedintele Mircea Snegur declara că „Patriarhia de la Bucureşti a dovedit lipsă de stimă faţă de conducerea Moldovei şi a contribuit, prin acţiunile date, la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova”. Reacţia Patriarhului Moscovei, Alexei al II-lea, din aceeaşi zi, a fost şi ea dură, acesta acuza BOR de “ ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”.

La 8 octombrie 1992, Mitropolia Basarabiei solicită guvernului să fie recunoscută, dar nu primeşte răspuns. La 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii si Cultelor cere guvernului un aviz favorabil recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei. Guvernul refuză să dea acest aviz, deşi Ministerul de Finanţe (la 14 noiembrie 1992), Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale (la 8 februarie 1993), Ministerul Învăţământului (la 8 februarie 1993) şi Departamentul de Stat pentru Privatizare (la 15 februarie 1993) comunică guvernului şi preşedintelui ţării că nu au obiecţii în legătură cu recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Chiar şi Comisia pentru Cultură şi Culte a Parlamentului Republicii Moldova face cunoscut la 11 martie 1993 (în urma unei scrisori a episcopului Petru Păduraru) că statutul şi activitatea Mitropoliei Basarabiei sunt în conformitate cu legislaţia statului şi cere guvernului să recunoască noua Mitropolie pentru a nu agrava situaţia socială şi politică din Moldova.

Divergenţa canonică dintre cele două Mitropolii este dublată de cea administrativă, Mitropolia Basarabiei acordând autonomie administrativă reală, o mai  largă participare mirenilor la viaţa bisericii. Mitropolia Moldovei are la bază un centralism şi o dependenţă exagerată faţă de organismele de la Moscova şi Chişinău.

În anii 1992 şi 1993, Mitropolia Moldovei a cerut organelor statului moldovean, urmărirea penală a lui Petru de Bălţi şi a preoţilor din Mitropolia Basarabiei, pe motiv de activităţi destabilizatoare şi ilegale. Astfel în 1993 poliţia moldoveană a primit dispoziţie să ia măsuri împotriva celor care au trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Au fost organizate atacuri împotriva preoţilor şi mirenilor. În septembrie 1993, a fost atacată mănăstirea Veveriţa, iar în septembrie 1998, blagocinul de Teleneşti, Nicandru Munteanu a tras focuri de armă pentru intimidare în biserica din Cucioaia. Au fost şi alte atacuri, unul chiar împotriva ÎPS Petru.

Acţiunile Mitropoliei Moldovei erau justificate de faptul că, Mitropolia Basarabiei este ilegală, nerecunoscută de stat şi toate acţiunile sunt ilegale şi penale. S-a încercat şi calea dialogului, însă fără succes. A fost nevoie de 14 ani de judecată cu statul moldovean la CEDO, pentru a-şi câştiga dreptul la existenţă.

Prof. Monica Gaman, prof. Emanuel Bălan

Sursa : www.mitropoliabasarabiei.ro

Diferența între popi si preoți — Decembrie 14, 2011

Diferența între popi si preoți

Nu judeca și nu vei fi judecat, dar cum să nu-i judeci dacă casa Domnului a devenit pentru ei o afacere profitabilă. Da, este vorba de marea majoritate a preoților din Basarabia care nu îngroapă morți că familiile lor sunt sărace și nu au 1000 de lei, care îngroapă morți pe datorie, care nu plătesc pictorii după ce au terminat lucrarea procurându-se un BMV de 40 000 euro, care circulă la volanul automobilului de lux în stare de ebrietate cu 120 km/h în centru Chișinăului, care au câte o amantă pentru a merge la petreceri organizate de smecheri, care binecuvintează comuniștii uitând cum ardeau icoanele sfinte, omorau  în chin preoții, se închideau bisericile din cauza lor. Pe când acești preoți își cumpără mașini de lux, câte două trei, apartamente în centrul Chișinăului și vile pe la poalele munților, conturi în bănci elvețiene, etc. Iată că la Valea Polopului si Valea Screzii, parintele Nicolae Tanase a pus bazele unei alte Românii. Mai bună, mai curată, lipsită de egoism.  Părintele duce o adevărată luptă pentru ca 328 de suflete părăsite să aibă casă, masă, haine și ceva de-ale gurii.  Peste viața lor s-a abătut o nenorocire, în urma unui scurt circuit a izbucnit un incendiu și a ars casa unde se adăposteau 100 de suflete nevinovate, ei au nevoie de ajutorul nostru. Mă întreb acuma acești preoți de care am vorbit mai sus, sunt în stare să facă o mică jertfă pentru acești copilași? Eu zic că nu! Pe ei îi interesează burta lor și atât. Dacă vor reacționa cineva din preoții Basarabeni cu un mic ajutor, îmi voi cere iertare aici pe blog de la ei.

Cei care vor sa doneze diverse sume de bani pentru copiii de la Valea Plopului, o pot face in contul de mai jos: prin transfer bancar sau prin depunerea de numerar la orice agentie BCR.  Contul si datele fiscale ale Asociatiei Pro-Vita pentru Nascuti si Nenascuti – Valea Plopului, judetul Prahova:

Cont IBAN in lei: RO42 RNCB 0211 0118 4390 0001

deschis la BCR – Valenii de Munte, Jud Prahova.

CUI: 7250977

P.S. Filialele BCR Chișinău : Sediul Central Chişinău, str.Puşkin 60/2, Mun. Bălţi, str. 31 August, 47.

„Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi / Sub un stejar, din dor, la Căpriana”. — Decembrie 11, 2011

„Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi / Sub un stejar, din dor, la Căpriana”.

Poet, publicist, politician şi militant pentru reunirea Basarabiei cu România, Leonida Lari s-a născut la 26 octombrie 1949 în satul Bursuceni, raionul Bălţi, din Basarabia. A deținut trei mandate de deputat în Parlamentul României, intrând pe listele Partidului România Mare în 1996, 2000 şi 2004. Ulterior, în 2005, a demisionat din PRM, motivând că preferă „libertatea de a gândi şi de a acţiona” şi „un limbajul civilizat chiar faţă de adversarii politici”. Leonida Lari era membră a Uniunii Scriitorilor din România – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti şi a fost distinsă de Academia Română cu premiul pentru poezie „Mihai Eminescu”. A primit titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Bacău, precum şi pe cel de Cavaler al Ordinului Republicii Moldova. Leonida Lari a semnat 24 de volume de poezie și proză, dar este cunoscută şi pentru traducerile din marea poezie universală. Poeta şi publicista Leonida Lari suferea de ceva vreme de cancer. In noaptea de sambata spre duminica, inima poetei a încetat să mai zbată. Dumnezeu să o odihnească!!!

Fratelui român

Cînd peste ochi aprinşi de dor
Şi lacrimi împietrite
Flutură-acelaşi tricolor
Pe ţarini răvăşite.

Cînd imn, grafie-n unison,
Le-avem, de unde-i teama,
De ce să trec ca un spion,
Prin ţara noastră vama?

Cînd Basarabi se prăbuşesc
Pentru pămînt şi limbă,
Cînd parlamentele tuşesc
Pentru o lege strîmbă.

Atunci, te rog, cu mine-n chin
Să mergi spre Libertate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd tancuri se pornesc din Est
Să ne îndoaie screaua,
Cînd banii se pornesc din Vest,
Sunîndu-şi tinicheaua.

Cînd mai apoi apar pe rînd
Şperţari de speţă joasă,
Care ne cumpără rînjind
Cu suflet şi cu casă.

Cînd tot se face spre-a ieşi
La-ncăierări în piaţă,
Cînd nu ştim seara de-om veni,
Plecînd de dimineaţă.

Atunci, te rog, nu fi Cain
Şi nu izbi în gloate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd vreun călugăr obosit
De-atîta-nstrăinare
Se mai îndreaptă către-un schit
Să pună o lumînare.

Cînd vreun poet din Dumnezeu
Se zbate smuls din sine
Şi stă pe-o margine de hău
Pentru nişte destine.

Cînd vreun soldat înnegurat
Că i-au călcat statutul,
Îşi ia răspunderi de bărbat
Şi vrea să treacă Prutul,

Atunci, m-auzi, nu fi un spîn
Şi nu-l lucra din spate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd stelele, clipind, vestesc
Că-i o mutare-n soartă,
Cînd neamurile se unesc,
Să nu se mai despartă.

Cînd n-avem timp şi nici noroc
Să ne trăim viaţa,
Cînd sprijin ni-i un nor de foc,
Care ne schimbă faţa.

Cînd ardem ca nişte făclii
De nevîndut în gară,
Cînd nu umblăm cu viclenii
Pentru popor şi ţară.

Atunci te umple de divin,
Ia-n piept şi sîrmi ghimpate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Astăzi se împlinesc 20 de ani de când s-a prăbușit imperiul criminal creat pe sânge nevinovat – URSS — Decembrie 8, 2011

Astăzi se împlinesc 20 de ani de când s-a prăbușit imperiul criminal creat pe sânge nevinovat – URSS

Pe 8 decembrie 1991, după 70 de ani de existență, imperiul criminal a lui Stalin, Lenin, Beria, etc. S-a prăbușit. Nici nu se putea altfel, un imperiu creat pe sânge și lacrimi nu avea cum să reziste mult. Activitatea revoluționară în Rusia a început cu Revolta decembriștilor, descoperită în 1825. Deși iobăgia a fost abolită în 1861, aceasta s-a făcut în condiții nefavorabile țăranilor și a contribuit la încurajarea revoluționarilor. Duma, Parlamentul Rusiei, a fost fondată în 1906, însă agitațiile sociale au continuat și s-au agravat în timpul Primului Război Mondial din cauza înfrângerilor militare și a lipsei hranei. Revoluția din februarie și revoluțiile din octombrie  au fost urmate de o perioadă de război civil, în urma căreia Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (RSFSR) și alte state bolșevice au ajuns să controleze cea mai mare parte a fostului Imperiu rus. Pe 6 iulie 1923, RSFSR, Republica Socialistă Federativă Sovietică Transcaucaziană, alături de republicile sovietice ucraineană și bielorusă, au semnat un tratat de uniune, astfel formând Uniunea Sovietică. Prăbușirea monarhiei ruse a fost urmată de stârpirea clasei boierești și de împărțirea pământului către familiile țărănești. Țăranii săraci și cei cu stare medie nu au tras folos de pe urma acestei împărțiri, până când Lenin nu a anunțat Noua Politică Economică (NPE), care a pus capăt rechiziționării de alimente de către guvern, practică începută în timpul războiului civil. În anii aplicării NPE, țăranii își comercializau produsele la prețuri libere. După moartea fondatorului mișcării revoluționare Lenin (1924), Iosif Vissarionovici Stalin s-a impus ca lider de necontestat, învingându-l pe Lev Troțki, pe care, în cele din urmă, îl va exila din Uniunea Sovietică, în 1929, și îi va comanda asasinarea în 1940, asumându-și, în același timp, puteri dictatoriale. Stalin a abandonat Noua Politică Economică a lui Lenin, instituind planurile cincinale și colectivizarea agriculturii. Sub conducerea sa, Uniunea Sovietică  a devenit o putere industrială majoră. În paralel, opoziția politică a fost eliminată în anii 1930, prin epurări. Al Doilea Război Mondial a adus Uniunea Sovietică în poziția uneia dintre cele două mari puteri mondiale, poziție menținută timp de patru decenii prin: putere militară, cercetare științifică performantă – în special în domeniul științei spațiale și al armamentului- precum și ajutorarea, în scop propagandistic, a țărilor în curs de dezvoltare . Mihail Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist, a impus politicile de glasnost (transparență) și perestroika (restructurare economică). Întâlnirile la vârf americano-sovietice din 1986 și 1987, precum și întâlnirea dintre președintele american Ronald Reagan și Gorbaciov, de la sfârșitul lui 1988, au condus la reducerea armamentului în Europa. Dezintegrarea regimurilor comuniste aliate din Europa de Est a prefigurat dizolvarea Uniunii Sovietice. Președintele Republicii Federative Ruse Boris Elțîn l-a eclipsat treptat pe liderul sovietic Gorbaciov, iar Uniunea Sovietică s-a desființat, pe cale pașnică, în decembrie 1991. Majoritatea fostelor republici sovietice s-au constituit în Comunitatea Statelor Independente. Ce am avut de câstigat noi Basarabenii din urma acestui imperiu criminal: milioane de cetățeni omorâți (Siberia, foametea), deznaționalizare (interzicerea limbii române, cărților române, culturii) etc. Am fost sub dominația criminalilor, oficial 70 de ani și neoficial încă 20, acest popor a uitat de rădăcinele lui, a uitat de țara lui. După 20 de ani de „independență” suntem cea mai săracă țară din Europa cu cele mai roditoare și bogate pământuri, în Basarabia se duce o politică contra cetățeanului, fiind forțat să plece peste hotare, odată plecat influența Rusiei devine mai mare prin votul susținătorilor ei. Putin își dorește creare noului imperiu sovietic, pardon euroasiatic, unde vede și viitorul Basarabiei acolo, ce facem noi? pupăm mâna celui care a creat acest imperiu euroasiatic și îi dăruim o mică colecţie de vinuri vechi şi un divin din anul 1946, anul de naştere a Sanctităţii Sale KGB-istul Kiril. Tineretul a ieșit în stradă ca să doboare un regim criminal instaurat la Chișinău, PCRM, iar slugile noului regim și a conducătorilor lui binecuvintează comuniștii. Asta e țara independentă pe care o ridică în slăvi moldoveniștii și stataliștii, inventând dicționare moldo – române. Dacă ne oprim pe un moment și ne uităm în urma celor douăzeci de ani care au trecut, nu vedem nimic decât tradări și dorința de refacere a noului URSS. Imi pare rău să o zic dar vă merita-ți soarta, fiecare doarme așa cum își așterne. Imi pare rău să constat că exista tineri cu studii în Romania susținători ai statalității și tâmplari al noului URSS, tineri care pleaca la Alba Iulia cântând KATIUȘA . E timpul să ne gândim bine cum să revenim acasă, în România, Basarabia nu poate să existe fără România, dar dacă ne vom lăsa duși în eroare de către forțele pro – Kremlin, vom fi băgați fără voia noastră în noul URSS  și atunci să nu va plângeți pe soartă dragi Basarabeni. În concluzie, după 20 de ani de la căderea imperiului URSS, noi Basarabenii am avut parte de umilință, înjosire și multă, multă sărăcie, cine e vinovat?