Reocuparea sovietica a Basarabiei în anul 1944 a readus în tinut deja cunoscutul pentru localnici regim antinational de teroare si de jaf. Urmarea imediata cea mai grava a acestei fatale schimbari a fost o foamete înspaimântatoare, asa cum nu avusese loc în tinut niciodata. Conducerea de partid a judetului Balti constata, în prima decada a lunii iunie 1946, ca în toate raioanele si satele judetului foarte multa lume nu avea nici un fel de hrana, din care cauza se alimenta cu borhot si loboda, si multi copii, ramasi fara parinti, umblau din casa în casa, din sat în sat, cersind si hranindu-se cu buruieni. “Anul acesta, raporta la centru conducerea de partid a judetului Cahul la 4 decembrie 1946, la noi este o foamete groaznica. Pâinea nu poate fi cumparata nicaieri. Toata populatia din sat manânca fân si vite moarte…” Multe familii din raionul Chiscareni nu aveau alta hrana decât tescovina si ciocleje, chiar daca aveau câte 5-6 hectare de pamânt. La fel era si în judetul Chisinau, unde numeroase familii de tarani se hraneau cu rumegus, buruieni si hoituri. Învatatorii de la sate nu aveau o viata mai buna. La 6 decembrie 1946, Ministerul Învatamântului al RSS Moldovenesti informa conducerea superioara de partid a republicii ca în fiecare raion zeci de familii de învatatori nu aveau ce mânca. Învatatorul Petrescu din satul Carbalia, raionul Cahul, zacea umflat de foame, învatatorii Bevza, Taban, Jiurcu, Mititelu din satul Rosu din acelasi raion mâncau papura, ca si acei din satul Goluboie. În situatie similara se aflau învatatorii din satul Jura, raionul Râbnita, din Mana, raionul Orhei, numeroase familii de învatatori din raioanele Cornesti, Dubasari, Tiraspol, Slobozia. Se întelege ca acestea sunt doar niste cazuri semnalate de autoritati, care se refereau de fapt la un fenomen mult mai raspândit. Foametea i-a fortat pe foarte multi învatatori sa plece din scoli, cum s-a întâmplat mai ales în raioanele Susleni si Cimislia. În acelasi timp zeci de mii de copii, din aceeasi cauza, au încetat sa mai frecventeze scolile. Astfel, foametea a paralizat întregul sistem de învatamânt. Numeroase familii de sateni îsi paraseau gospodariile, cautând sa-si salveze viata oriunde si oricât de departe de locurile de bastina. În octombrie 1947, numai din trei sate (Zolotievka, Ochiu Ros si Larga) ale raionului Bulboaca, judetul Tighina, au plecat 163 de familii. Aceeasi era situatia si în raioanele Chircaiesti si Falesti, judetul Balti, si de fapt peste tot. Destul de des, parintii îsi paraseau copiii, ca sa nu-i vada murind de foame. În satul Talaesti, judetul Chisinau, I. Sora si sotia sa au parasit 6 copii, M. Ciglei – doi copii, M. Golovneac – trei copii. Jitoriuc din satul Dusmani, raionul Glodeni, a disparut fara urma împreuna cu sotia, lasând acasa o mama batrâna cu patru copii. Foametea a provocat o crestere înspaimântatoare a criminalitatii. Furturile, mai întotdeauna de produse alimentare, devenisera fenomenul cel mai obisnuit, si aceasta în asa masura, încât omul îsi putea usor pierde viata pentru o gura de pâine sau pentru un pumn de graunte.

Aspectul cel mai grav al foametei: canibalismul

Aspectul cu adevarat oribil al foametei era canibalismul. Pe la începutul lunii iunie 1946, câteva cazuri de canibalism au avut loc în satele Alexandresti, Recea-Slobozia si Sturzeni din raionul Râscani. Canibalismul este dovada foametei îndelungate, de aceea, contrar parerii formulare de alcatuitorii pretioasei culegeri de documente Foametea din Moldova (1946-1947), acest flagel a lovit tinutul nu în august-septembrie 1946, cum se spune în introducerea acelei carti, ci chiar în primele luni ale acelui an. Aceasta concluzie este impusa chiar de materialul documentar din acea carte. La 8 septembrie 1947, comitetul judetean de partid Cahul alcatuise un document intitulat “Recomandarile comitetului judetean al PC(b)M catre secretarii comitetelor raionale de partid privind preîntâmpinarea faptelor de canibalism din judet”. Conducerea judetului, se spune în acel document, “dispune de informatie privind canibalismul si întrebuintarea în calitate de hrana a cadavrelor de oameni în unele sate din raioanele Vulcanesti, Taraclia, Ciadâr-Lunga, Baimaclia si, mai ales, Congaz”. Un functionar informa conducerea de partid si de stat a republicii ca, aflându-se în zilele de 7 si 8 februarie 1947 în satul Baurci din raionul Congaz, a constatat patru omoruri în scopuri canibalice. “Consumul de cadavre, mentiona acea sursa, a luat un caracter de masa… Au fost constatate cazuri de furt al cadavrelor duse la cimitir si ramase neînmormântate”. La multe cadavre gasite în diferite alte locuri prin sat “li s-au luat muschii si membrele”. În satul Besalma, citim în continuare, “situatia este si mai grava… Consumul de cadavre este tot atât de raspândit aici ca si în celalalt sat”. În ianuarie 1947, o taranca din satul Tambula, raionul Balti, a taiat, în scopul de a-i mânca, doi din cei patru copii ai sai, o fetita de sase ani si un baietel de cinci ani. Un taran din Glinjeni, raionul Chiscareni, a chemat la el o vecina pe care a sugrumat-o si a mâncat-o. Un altul din satul Cajba, Glodeni, si-a omorât nepotul de 12 ani, care venise la el, si l-a mâncat. Datorita eforturilor din ultimii ani ale unui grup de cercetatori, istoriografia din Moldova a dat publicitatii o serie de documente uluitoare care contin o descriere detaliata a multor cazuri de canibalism si consum de cadavre.

Impactul foametei asupra morbiditatii populatiei

Lipsa completa de produse de hrana normala pentru o populatie foarte numeroasa (în unele regiuni, pentru majoritatea populatiei, în altele – practic pentru toata populatia), consumul de plante si subproduse agroindustriale daunatoare sanatatii, de cadavre si hoituri a provocat o mare crestere a morbiditatii. Se întelege ca aceasta se refera mai ales la sate, pentru ca orasele, în care traia si nomenclatura sovietica, erau ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau luate desigur cu forta de la tarani. În legatura cu aceasta s-ar cere si o referire la asa-zisul ajutor acordat de Soviete satelor înfometate ale Basarabiei. Propaganda istoriografica sovietica a trâmbitat pâna la surzenie despre acest ajutor. În realitate, ajutorul ca atare n-a existat, el a fost mimat. Desigur, iarasi în scopuri propagandistice. Pentru ca “ajutorul” nu venea din Rusia, ci se dadea din pâinea confiscata de la taranii moldoveni înfometati. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta parte, la punctele de alimentare, înfiintate în sate în iarna 1946/47, norma de pâna la 200 grame de pâine se dadea, de regula, numai în cazurile când aceste sate dadusera în prealabil pâinea ceruta de catre sat. Ca urmare, pe de o parte, jaful de productie agricola, practicat de stat, iar pe de alta parte, lipsa unui ajutor real pentru cei înfometati au provocat deteriorarea grava a sanatatii populatiei satesti, ceea ce se constata deja în iunie 1946. Asta demonstreaza ca fenomenul foametei începuse sa se manifeste înca de pe la începutul anului. La începutul lunii iunie, în satele Balasinesti, Beleavinti si Cotelnea din raionul Lipcani fusesera înregistrati câte 300 de bolnavi de distrofie. Peste câteva luni îmbolnavirea progresase foarte mult. Catre sfârsitul lunii septembrie, dupa date oficiale, departe de a fi complete, în raionul Comrat fusesera înregistrati 3000 de bolnavi de distrofie si de edemuri, din lipsa de albumina, dintre care aproape 2000 erau copii. Potrivit situatiei de la 15 noiembrie 1946, în judetul Cahul sufereau de aceste boli 4100 de copii de la 1 pâna la 12 ani. În total în judet fusesera înregistrati 6755 de bolnavi. Acestea sunt date comunicate de organele Ministerului Sanatatii, care, de regula, nu cunosteau situatia reala din sate, în atmosfera aceea de extrema neliniste si de mare dezorientare. Mai întotdeauna acestea erau date incomplete, de aceea ele nu ofera imaginea proportiilor reale ale calamitatii, ci doar constata fenomenul în sine si directia evolutiei lui. Conform acestei statistici, la 10 decembrie 1946 în republica fusesera înregistrate 30043 cazuri de distrofie, fara alte boli prilejuite de foame. Se pare ca dinamica reala a îmbolnavirii din cauza lipsei de hrana este reprezentata mai adecvat de datele referitoare la situatia din judetul Bender (Tighina). În acest judet erau, la 25 decembrie 1946, 16877 de bolnavi de distrofie, iar la 5 februarie 1947, deci peste ceva mai mult de o luna, 39,5 mii, altfel spus, doar în decurs de patruzeci de zile numarul distroficilor crescuse de 2,3 ori. O luna mai târziu, în fiecare raion erau înregistrate în medie cel putin câteva mii de bolnavi de distrofie. În raionul Telenesti erau 5252 de oameni, în Chiperceni – 5609 oameni, în Susleni – 4262, în Orhei – 7300, în Straseni – 4583 de oameni. Potrivit acestor date incomplete, dupa cum stim deja, la începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10 pâna la 15 la suta din populatia sateasca. În întregul judet Orhei erau 32,3 mii de bolnavi de aceasta boala. Catre 1 martie 1947, în întreaga republica fusesera înregistrate aproape 238 mii de cazuri de distrofie. Desi se luasera anumite masuri pentru reducerea ravagiilor acestei boli, totusi rezultatele au ramas mult sub asteptari. Pentru ca în decembrie 1947 în multe raioane distroficii alcatuiau de la un sfert pâna la 30 la suta din populatie, iar în unele locuri (mai ales în raionul Cimislia) aceasta cifra se ridica pâna la 80 la suta.

Saltul fara precedent al mortalitatii

Evident ca proportiile înspaimântatoare ale morbiditatii cauzate de foamea cronica au generat o crestere tot atât de mare a mortalitatii populatiei. Pe parcursul primelor trei luni ale anului 1946, în republica numarul celor care s-au nascut a fost de 9494, iar al mortilor de 14428, în mediul rural acest numar a fost de 7845 si, respectiv, 12973, deci mureau aproape de doua ori mai multi decât se nasteau. La începutul verii aceluiasi an, în multe sate din raioanele Bolotino si Sângerei mureau zilnic câte 5-7 oameni în fiecare sat, iar în unele localitati din raionul Lipcani – câte 10-15 oameni. În Chisinau, informa Ministerul de Interne al republicii pe sefii de la Moscova, militia strângea întruna de pe strada “de la 8 pâna la 12 cadavre ale taranilor sositi de prin sate.” Revenim, în continuare, la raportul mentionat mai sus, prezentat la 11 februarie 1947, conducerii de partid si de stat a republicii, de catre un functionar trimis la 7 februarie din acel an în raionul Congaz. Acesta mentiona ca în satele vizitate de el “în luna ianuarie si la începutul lui februarie murise pâna la 30%” din populatie. “Pe drumul de la Ciadâr-Lunga pâna la Congaz, relata functionarul, se tavaleau cadavre care nu fusesera strânse multa vreme. În primul sat în care m-am oprit, Baurci, localitate mare, era o liniste de mormânt; oamenii nu puteau fi vazuti nici în strada, nici în ograzi, intrarile si iesirile (în si din curti, n.a.) erau întroienite. Pridvorul si încaperea sovietului satesc din centrul satului sunt ticsite de batrâne si copii umflati. Unii din ei sunt pe jumatate lesinati. Alaturi este un punct de alimentare. La fereastra unde se distribuie hrana, e încaierare si strigate neomenesti. Sovietul satesc nu are date exacte privind starea populatiei. Mi s-a spus ca în ziua trecuta murisera 20 de oameni. Am propus cercetarea imediata a curtilor. În prima jumatate a zilei au fost gasite 73 de cadavre. Majoritatea cadavrelor erau ascunse în soproane, pridvoare, în nameti. …În primele zile ale lunii februarie au murit 93 de oameni”. În satul Besalma, povesteste trimisul de la centru, “situatia este si mai proasta. La sovietul satesc mi-au raportat ca, potrivit unor date incomplete, pe parcursul a 8 zile ale lunii februarie si în ianuarie au murit 630 de oameni”. Spre sfârsitul anului 1947, proportiile mortalitatii încep treptat sa se reduca, daca am judeca dupa datele statisticii oficiale. În luna noiembrie, decedasera 3264 de oameni, cu 21,2% mai mult decât se nascusera. În anul 1946, populatia sateasca a republicii se redusese cu 477 de oameni, iar în 1947, ca urmare a distrofiei, reducerea a fost de 100633 de oameni, ceea ce înseamna o pierdere anuala de peste 10 la suta. În general pe parcursul anului 1947 populatia rurala s-a redus cu 193,9 mii de oameni. Foametea a provocat mari pierderi de vieti omenesti si în prima jumatate a anului 1948. La începutul acelui an, numarul decedatilor era mult mai mare decât la sfârsitul anului anterior. Examinarea unei bogate statistici privind mortalitatea în general, si în special cea provocata de distrofie în raioanele Comrat, Causeni, Cimislia si Volontirovca din judetul Bender, potrivit situatiei de la sfârsitul anului 1946 si începutul lui 1947, arata ca peste 70 la suta din întregul numar de decese erau rezultatul distrofiei. Tinând cont de aceasta constatare, apoi de rata foarte ridicata a mortalitatii, ca urmare a foametei pe parcursul anilor 1946-1947 si în prima jumatate a anului 1948, precum si de numarul mediu anual al deceselor, foarte mare (de pâna la 200 de mii), trebuie sa observam ca estimarile mai vechi, conform carora tributul foametei ar fi alcatuit cam 150-200 mii de vieti omenesti, sunt depasite. Documentele examinate de noi demonstreaza ca acest indicator trebuie sa varieze între 250-300 de mii, luând ca cifra medie 280 de mii.

Deportările în masă

Pe când ranile foametei nu fusesera înca lecuite, începu o alta mare drama a taranimii basarabene – deportarile în masa ale gospodarilor de frunte ai satelor. De fapt aceasta dezradacinare a taranimii moldovene si izgonirea ei în Siberia era dupa razboi o reluare a procesului început în ajunul razboiului. Un oarecare Butov, presedinte al biroului pentru Moldova al CC al PC(b) din toata Uniunea, trimitea înca la 1 noiembrie 1945 secretarului partidului bolsevic Gh. Malenkov un raport, în care cerea sa se ia masuri drastice pentru “reducerea influentei economice a partii chiaburesti înstarite a taranimii” din Basarabia pe motiv ca aceasta ar fi colaborat cu administratia româneasca si cu partidele politice din România. Foametea însa a amânat realizarea acestui plan, care era urzit la Moscova, bineînteles, nu la Chisinau. Autoritatile au revenit la el de cum au disparut urmele imediate ale foametei. Astfel, la 17 martie, Ivanov, presedintele biroului CC al PC(b) din toata Uniunea pentru RSS Moldoveneasca, Koval, secretarul CC al PC(b) al Moldovei, si Rudi, presedintele Consiliului de ministri al RSSM, trimiteau lui Stalin o scrisoare, în care îl rugau sa permita deportarea din Moldova a peste 10 mii de familii. Motivul principal era acelasi: capii acestor familii, în calitate de “elemente chiaburesti si nationaliste, au constituit întotdeauna sprijinul regimurilor reactionare române pe teritoriul fostei Basarabii, faceau parte din diferite partide burghezo-nationaliste românesti, erau promotori ai politicii antisovietice la sat”. Sigur ca gospodarii satelor basarabene nu aveau cum agrea Sovietele, care aratau pe fata ca doreau sa distruga tot ce era mai bun în agricultura taraneasca a tinutului. Dar masa gospodarilor de frunte ai satelor nu era implicata aproape deloc în activitatea partidelor politice din România, întrucât era absorbita complet de interese economice, cu toate ca foarte multi tarani – mai ales dupa ce au înteles ce aveau de gând sa faca sovieticii cu ei – regretau în mod sincer pierderea legaturii cu România de peste Prut. Dar deportarile au fost determinate si de un alt considerent, poate înca mai important, si anume de a lichida, prin izolarea fruntasilor satului, rezistenta la colectivizarea fortata a gospodariilor taranesti si la crearea accelerata, pe aceasta cale, a sistemului socialist în agricultura. Acesta este un adevar pe care nu-l ascundea nici chiar istoriografia sovietica si este relevat cu destula obiectivitate în cercetarile mai noi ale istoricilor moldoveni. Conducerea partidului bolsevic din Rusia si guvernul sovietic au “aprobat”, la 6 aprilie 1949, “rugamintea” mentionata mai sus a administratiei sovietice din Moldova, hotarând sa deporteze în Kazahstan, Asia Centrala si Siberia “11280 de familii cu 40850 de oameni”. Decizia era însotita de o informatie aditionala, care preciza ca guvernul sovietic hotarâse ca “deportarea categoriilor mentionate mai sus sa se faca pentru vecie (subliniere în document – n.a.)”. În afara de acest fapt extraordinar de semnificativ pentru dezvaluirea adevaratului caracter al regimului de ocupatie sovietic, fapt necunoscut mai înainte de istoriografie, se mai cer mentionate în mod special înca doua detalii ce se impun la citirea acestor documente. Unul dintre ele este confiscarea întregii averi a celor deportati, ceea ce demonstreaza, indirect, ca într-adevar aceasta populatie era expatriata pe vecie. Al doilea, ca cei deportati erau susceptibili de tratamentul stipulat de dreptul penal, deci erau calificati drept elemente infractionale, ceea ce era în egala masura absurd si inuman. O chestiune noua este aceea daca taranii aveau stire de “surpriza” pe care le-o pregatea regimul de ocupatie. Traditia istoriografica nu cunoaste alta parere decât ca ridicarea în 1949 a zecilor de mii de tarani s-a facut pe neasteptate. De fapt nu este deloc asa, pentru ca documentele care au fost date la iveala în ultimii ani spulbera iluzia surprizei. Ne referim în continuare doar la o parte neînsemnata din multimea de astfel de date. La 15 mai 1949, un ofiter de militie declara, în prezenta unui grup de oameni din satul Ermoclia din raionul Causeni, ca asa-zisii chiaburi “peste câteva zile vor fi deportati în adâncul Uniunii Sovietice, iar averea lor va fi confiscata”. La 26 mai, fiind interogat de catre oamenii Securitatii, directorul scolii din satul Redi-Ceresnovat, A. Topor, marturisea ca în zilele de 26-28 aprilie fusese vizitat acasa de catre un oarecare Mihailiuk, capitan KGB, care i-a spus ca urma sa fie deportat. Spunând acestea, ofiterul “scoase din geanta sa niste mape, în care, povestea Topor, am citit numele Kveatkovschi F.C., Sochirca A.C., Iustin Taralunga si, se pare, Anton Popa. Gasind mapa cu numele meu, Mihailiuk mi-a aratat de departe prima pagina a dosarului ca dovada a afirmatiei sale ca voi fi deportat. Aceasta se prezenta ca o ancheta executata la tipografie pe hârtie alba. În partea de sus am citit cuvântul “premilitar”, scris la masina, apoi numele meu de familie, prenumele, numele dupa tata, anul nasterii, originea sociala, studiile. Dupa asta sotia mea a început sa plânga. Atunci a început sa plânga si Mihailiuk, zicând: “Îmi pare rau pentru voi, dar va vor duce de aici nu mai târziu decât peste 10 zile”. Un taran din Drochia, A. Bejan, s-a destainuit, din întâmplare, unui agent KGB: “Niste buni cunoscuti de ai mei mi-au povestit ca am fost inclus în lista chiaburilor. Pe la sfârsitul lui mai sau în iunie, când se vor termina examenele în institutiile de învatamânt, persoanele din listele cu chiaburi, comercianti, cei care au fugit în România si s-au întors, cei suspecti din punct de vedere politic vor fi trimisi din Moldova. O ruda de a mea din Edinet este în relatii bune cu un capitan de Securitate, care i-a spus ca a fost inclus în listele cu chiaburi si i-a zis, daca doresti sa nu fii deportat, atunci sterge-o de aici de cu vreme. Asa a si facut, a fugit nu se stie încotro”. O femeie pe nume Moskviciuk, administrator de case din Chisinau, a declarat: “În curând vom evacua din Basarabia toate persoanele suspecte”. De altfel, în luna mai Chisinaul fierbea de astfel de zvonuri. Pâna si corespondenta interceptata de KGB continea o multime de relatari despre apropiatele deportari. G.A. Jmurciuk, cetatean din raionul Sângerei, scria unei rude din regiunea Vorosilovgrad: “Nu ne scrieti scrisori, deoarece pe la noi lumea vorbeste ca toti basarabenii vor fi deportati în alte locuri”. Multi moldoveni deportati în Siberia înca în iunie 1941 scriau rudelor de la bastina si întrebau daca într-adevar vor fi deportate degraba si ele. “Pe la noi pe aici se aude, scria E.I. Buzdugan din regiunea Tomsk, ca din Basarabia va fi deportata foarte multa lume. Asa sa fie oare?” Din documentele arhivei Ministerului Securitatii Nationale al Republicii Moldova, care încep sa fie valorificate abia acum, cunoastem ca multi basarabeni au intrat în formatiunile de lupta împotriva sovieticilor tocmai pentru ca erau informati ca urmau sa fie izgoniti pentru totdeauna din satele lor. Prin iunie 1949, taranul Gavril Andronovici din satul Condratesti, raionul Cornesti, marturisea într-un cerc de prieteni, care la scurt timp dupa aceea vor constitui nucleul organizatiei Armata Neagra, ca fusese inclus în lista chiaburilor si ca mâine-poimâine va fi ridicat si trimis în Siberia. Aceasta stire a fost confirmata si de alti participanti la acea întrunire din casa lui Andronovici. Tribunalul militar din Odesa mentiona ca în 1949 multi tarani din raioanele Cornesti, Chiscareni si Bravicea au aflat din timp despre ridicarile ce se pregateau, de aceea au parasit satele si s-au ascuns prin paduri. Ultimele directive privind deportarea au fost date la sfârsitul lunii iunie si începutul lui iulie 1949. Ceea ce pretindea a se chema guvern al Moldovei fixa, prin hotarârea sa din 28 iunie 1949, numarul definitiv al familiilor care urmau sa fie ridicate si repartizarea lor pe raioane, iar prin decizia din 30 iunie aducea o serie de detalii care completau hotarârea mentionata a guvernului sovietic din 6 aprilie privind confiscarea averii celor deportati. Tot la 30 iunie, Ministerul de Interne al URSS stabilea ca cele 11280 de familii cu 41200 de oameni (deci cu 350 mai mult decât se hotarâse la 6 aprilie) urmau sa fie trimise în regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk, Altai, Bureat-Mongolia. Între timp, pâna nu fusese înca dat semnalul de atac, ofiterii KGB trimisi în judetele si raioanele republicii lucrau cu sârg la completarea listelor, asa încât pâna la 2 iulie fusesera luate în evidenta 12718 familii cu 43387 de oameni ce ar fi urmat sa fie expulzati din tinut. Înainte de zisul semnal, se stabilisera definitiv cifrele: 13000 familii cu 45537 de viitori expatriati. Cum se stie, semnalul pentru deportare (asa-zisa operatie “lug” – în traducere din ruseste: “Sud”) a fost dat la ora 2 noaptea în 6 iulie.

Rezistenta populatiei la deportari

Desi autoritatile au luat toate masurile ca operatia sa se desfasoare rapid si prin surprindere, totusi au existat numeroase cazuri de rezistenta a acelora care urmau sa fie arestati si evacuati. Din informatia evident incompleta ce ne sta astazi la dispozitie, cunoastem ca trupele însarcinate cu realizarea acestei operatii au avut de înfruntat în multe locuri o împotrivire dârza a taranilor, inclusiv rezistenta cu arma în mâna. Asa a fost în satele Clocusna, raionul Ocnita, Cosauti, raionul Soroca, Banestii Noi, raionul Orhei, Frumoasa, raionul Bravicea, Carahasani, raionul Olanesti, Cunicea, raionul Cotiujeni, Raculesti, raionul Susleni, precum si în raioanele Kotovsk si Chisinau. Metoda cea mai raspândita si mai eficienta a fost totusi fuga taranilor de acasa si din sate fie înainte de 6 iulie, fie chiar în momentul intrarii trupelor în sate. Catre acea data, disparusera 508 de familii care urmau sa fie deportate, din alte 174 de familii n-a fost gasita acasa nici o persoana matura, iar 105 familii s-au ascuns în momentul începerii operatiunii. Cele mai multe familii au reusit sa se salveze în raionul Chisinau – 64 din 141, adica tocmai în unul dintre raioanele care au opus cea mai mare rezistenta Sovietelor. Conform datelor oficiale generale, operatia “lug” se terminase spre sfârsitul zilei de 7 iulie, dar rapoartele din unele judete arata ca de fapt aceasta a continuat înca cel putin o zi, pâna la 8 iulie, ora 20. Este foarte util a cunoaste reactia la deportari a populatiei care nu a avut de suferit (sau nu a suferit nemijlocit) de pe urma operatiei. Datorita mai ales straduintelor KGB-ului, care avea grija de starea de spirit a populatiei, astazi suntem în masura sa cunoastem atitudinea acesteia fata de izgonirea de la bastina a zeci de mii de tarani basarabeni, chiar daca informatia selectata de KGB este fragmentara si, desigur, tendentioasa. Astfel, cineva din Chisinau scria altcuiva, probabil din Rusia, ca se procedase foarte bine cu asa-zisa rasculacire (deschiaburire, n.red.), deoarece, se precizeaza în acea scrisoare, “chiaburii” se opuneau transformarilor sovietice si “mai ales urau populatia nou-venita”. Câteva zile la rând, informa un altul, “întreaga Moldova a fost curatata de elemente daunatoare si de oamenii cu un anumit trecut, straini fata de puterea sovietica”. “În Moldova au fost lichidati chiaburii, ceea ce va îmbunatati activitatea noastra si în special va fi mai usor de trait”. “Acum la noi totul va fi mai ieftin… Au fost eliberate multe apartamente, care sunt repartizate locuitorilor orasului”. “De la 5 si pâna la 7 iulie 1949 în Chisinau a avut loc o curatare, adica multi locuitori au fost deportati în Siberia. Sunt deportate persoanele care au ajutat nemtilor si românilor sa activeze împotriva rusilor. Casele lor au fost date acelor oraseni care nu au locuinte”. Astfel, oricât de vigilent era KGB-ul, totusi informatia lui secreta, alcatuita cu cea mai mare grija, n-a putut ascunde adevarul ca izgonirea zecilor de mii de oameni din populatia basarabeana a adus satisfactie doar anumitor categorii de venetici, de regula, rusilor si în general sovieticilor care au dat navala dincoace de Nistru în urma Armatei rosii.

Cum aprecia deportarile întreaga populatie a Basarabiei

Aceeasi informatie demonstreaza cu lux de amanunte ca atitudinea generala a populatiei fata de deportari a fost pronuntat negativa, hotarât dezaprobatoare. În timp ce românii basarabeni erau înspaimântati si disperati pâna la trecerea directa la rafuiala cu oamenii noului regim, chiar si multi reprezentanti ai minoritatii neromânesti a populatiei se aratau dezorientati si descurajati de tot ce aducea acest regim. Nu putem reproduce aici decât o mica parte din numeroasele fapte mentionate în rapoartele KGB-ului, desi este de la sine înteles ca aceasta institutie n-a avut nici un interes sa scoata în evidenta dezastrul social-psihologic provocat de exilul fortat al basarabenilor. Dam, în continuare, doar câteva crâmpeie dintr-o informatie speciala a KGB-ului, din 14 iulie 1949. “Iata noutatea din satul nostru. La 5 iulie ne-am culcat si n-am stiut nimic, iar când ne-am trezit, am vazut 80 de gospodari în masini. Dar de ce si pentru ce, ei singuri nu stiu. Se vede ca a sosit ceasul de la urma, daca te iau asa, fara nici o vina. Erau mari strigate si plânsete. Toata lumea era speriata în asa masura, ca nimeni nu a mai iesit la lucru în câmp. Nu se stie ce va fi si cu noi, adica cu cei care au ramas. Se zice ca noi o vom pati si mai rau decât acei care au fost ridicati…” “… Mare nenorocire au facut în satul nostru si în satele învecinate, pentru ca numai din satul nostru au luat 18 familii. Numai unul Dumnezeu stie unde au fost duse. Grâul se coace, dar nu are cine sa-l strânga, deoarece oamenii sunt necajiti si nu vor sa lucreze. Pe câmp nu se vede nimeni…” “Timpuri grele, viata chinuita, la 6-7 iulie au fost ridicate 10 familii. Din cauza asta oamenii si-au parasit casele, satul e pustiu, fiecare casa e încuiata…”. “Situatia nu e buna, nimeni nu-si da seama ce va fi, la 6 spre 7 iulie din satul nostru au fost ridicate 7 familii. Le-au dat doua ore pentru a se pregati, unii au fost suiti în masini dintr-o data si fara nimic. Au luat multi oameni si din alte sate si din orasul Chisinau…”. “… În satul nostru e mare nenorocire, deoarece au fost ridicati multi oameni cu familiile lor. Numai unul Dumnezeu stie de ei, unde sunt si încotro au fost dusi. Înca nu se stie cine va fi ridicat în rândul al doilea. În general, în ultimele patru zile nu ne-am mai oprit din plâns…”. “Numai Dumnezeu stie cum mai traim si noi, din satul nostru au fost deportate 20 de familii si nimeni nu stie nici macar încotro au fost duse. Acum au sosit iar la sovietul satesc si iar ne vor deporta. Au ramas casele pustii. Au scapat doar acei care au fugit…”. “… Din satul nostru au ridicat multi oameni. Lumea este tulburata, oamenii nici nu lucreaza, dar nici nu stau pe loc, ci umbla dintr-un loc într-altul ca nauciti…”. “Azi la orele 2 noaptea au venit masinile si au ridicat 14 familii. Era mare jale în sat atunci când i-au dus pe oamenii acestia. Mare nenorocire a cazut pe capul nostru acum…” “… E foarte rau de noi. În sat a fost mare nenorocire, au ridicat 11 familii. Se aude ca vor mai fi deportati, dar nu se stie când. Oamenii nostri sunt speriati, nu muncesc, e jale pe capul lor, dar mare-i Dumnezeu…”. “… În orice parte ai privi, peste tot e jale si iar jale, deoarece în noaptea trecuta au ridicat 60 de familii, iar acum asteptam sa ne ia si pe noi. Domnica e fericita ca a murit, ea doarme si nimeni nu o va mai nelinisti…”. “… Din satul nostru au fost ridicate o multime de familii, dar unde le-au dus – Dumnezeu stie. Iar acum stam si noi ca frunza pe apa. … E mare jale si durere, oamenii se vaita si plâng…”. “… Îti spun cu lacrimi în ochi ca Nichita si Anton au fost ridicati împreuna cu fetele. Au fost ridicate 20 de familii. Doamne, ce strigate si bocete au mai fost la 6 iulie! Lui Nichita i-au luat oaia, porumbul si tot ce mai avea în casa. Sufletul ne este plin de jale ca Nistrul de prundis…”. “… Pe multi de la fabrica noastra i-au luat în timpul lucrului. Aceste trei zile am umblat cu totii ca înnebuniti. …La piata totul a devenit scump, moldovenii nu se mai vad, din sate a fost ridicata foarte multa lume…”. “Din toata Basarabia oamenii sunt ridicati tot asa ca în 1941. Din satul nostru au luat 19 familii, din Milesti – 21 de familii. Au luat si femei si copii. Casele au ramas pustii. Se zice ca acestia au fost chiaburi, dar unii din ei nu aveau nici mâta. Iaca ce au avut oamenii nostri sa traga. Sunt trimisi la nord. Nimeni nu mai doarme acasa, toate casele sunt încuiate, satul e pustiu, nimeni nu cânta, nu se aude nici un strigat vesel, pustiu adevarat…” “… De la noi au ridicat astazi 10 familii. Se aude ca înca vor mai lua. Nu dea Domnul sa ne ia si pe noi. Am ajuns zile tare grele. Azi dimineata era mare jale în satul nostru, asa jale cum n-a mai fost de când exista satul acesta. S-a adunat toata lumea si plângea de fierbea satul. I-au luat cu masinile. Of, of, e mare nenorocire în satul nostru…” “Tata a terminat de coasa, acum trebuie sa caram totul acasa, dar n-avem nici o dorinta de a lucra de atunci de când au fost ridicati oamenii. Seara închidem totul, încuiem usile si plecam sa înnoptam unde ne duc ochii. Dimineata ne vom întoarce acasa, daca nu se va întâmpla nimic…”. “Am fost foarte întristati, si nu numai noi, ci toata lumea, pentru ca din satul nostru au fost ridicati cei mai buni gospodari si i-au dus departe, dar unde – nimeni nu stie, stie doar unul Sfântul Duh. Erau mari strigate si plânsete, ei strigau: Doamne Dumnezeul meu, ce am facut si unde ne duc…” Potrivit datelor de la sfârsitul anului 1949, în acel an fusesesera deportate 11293 de familii, care aveau 35050 de suflete. Statistica aceasta este departe de a fi completa, pentru ca deportarile s-au facut si sub alte forme. Astazi stim ca pâna si foametea din anii 1946-1947 a fost folosita de catre ocupanti pentru a ridica zeci de mii de oameni din sate si a-i trimite în zonele industriale sau de materie prima ale Imperiului, ca forta de munca ieftina. Astfel, la 16 decembrie 1946 comitetul raional de partid Ciadâr-Lunga informa conducerea republicii ca era pe cale de a trimite în acele zone peste 3000 de oameni de la 14 pâna la 50 de ani, la care se mai adaugau înca 118 familii înfometate. Nu poate fi uitat în acest context nici fenomenul FZO-ului (asa-zisa instruire la – sau pentru – fabrici si uzine), ceea ce a însemnat în realitate ridicarea din sate a zeci si sute de mii de tineri si adolescenti, folositi mai ales în minele de extractie a carbunelui si metalelor si din care foarte putini au mai revenit la vatra, cei mai multi, din cauza conditiilor de munca din mine, pierzându-si viata înca din tinerete. Evident, multi oameni întelegeau natura si scopurile deportarilor. Adeseori fenomenul era explicat prin esenta regimului adus în Basarabia de ocupatia sovietica. Astfel, cetateanca Pelaghia Scekina din Lipovanca, raionul Cahul, spunea: “Sovieticii acestia îsi bat joc de noi, chinuie norodul. Parca asta poate fi socotita putere de stat?” S.S. Lenta, locuitor din orasul Soroca, li se adresa tovarasilor sai de lucru: “Voi nu vedeti ce se face? Toate faradelegile acestea ale bolsevicilor vor fi înscrise în istorie si nu vor fi iertati”. E. Enghirs, contabil în aceeasi localitate, spunea ca deportarea taranilor înstariti “s-a facut pentru a influenta restul masei taranesti si a o forta sa intre cât mai repede în kolhoz, adica a realiza colectivizarea delaolalta în Moscova”. Lucratoarea de la comunicatiile din Cahul, Nina Bulavina, declara: “Ce fel de viata este asta? S-au deprins sa-i duca pe oameni în Siberia ca sa le lucreze pe degeaba. Lui Stalin nu-i este greu sa-si îndeplineasca planurile cincinale. Ce-l costa pe el? În asa fel pot fi îndeplinite toate planurile înainte de termen. În închisori sunt 40 de milioane, si foarte multi sunt luati si de pe la noi”. Era firesc ca basarabenii sa-si dea seama ca deportarile erau o masura de deznationalizare a bastinasilor. “Pe noi, moldovenii, spunea Parascovia Prepelita din orasul Soroca, ne vor deporta din Moldova si vor aduce aici rusi. Puterea sovietica vrea sa-i nimiceasca pe moldoveni, deoarece toti acestia sunt împotriva puterii sovietice”. “Are loc doar deportarea moldovenilor, declara Alexandra Marcenco din Chisinau. Toti moldovenii din Chisinau vor fi deportati si vor ramâne aici numai rusii”. A.V. Capros din satul Loganesti, raionul Hâncesti, le vorbea astfel consatenilor: “Vedeti cum se rafuiesc rusii cu moldovenii nostri? Îsi bat joc de noi, uitati-va câti au fost deportati. Românii nu faceau asa ceva…” Taranul Vasile Pricop din satul Tochile-Raducani, raionul Leova, spunea ca “îndata dupa sosirea lor în Basarabia, rusii au început sa ridice norodul…”. Documentele de arhiva demonstreaza ca deportarile au fost factorul nemijlocit care i-a îndemnat pe sute si mii de oameni sa lupte împotriva ocupatiei sovietice. Astfel, înainte ca organizatia antisovietica intitulata Partidul Democrat Agrar sa se fi constituit, fusesera deportati parintii si o sora a viitorului conducator al formatiunii, Vasile Odobescu, parintii, fratii si surorile lui Alexandru Duca, parintii, un frate si o sora de-ai lui Ilarion Tautu. Aceeasi a fost situatia si în cazul grupului de lupta al lui Filimon Bodiu, al organizatiei Armata Neagra, al Partidului Libertatii, al Uniunii Democratice a Libertatii si al tuturor celorlalte formatiuni de lupta a basarabenilor împotriva ocupatiei sovietice, fenomen care a început sa ia amploare în vara si toamna anului 1949.

Sursa : basarabia.biz

Anunțuri