Blogul lui Alexandrin MOISEEV

O suta pentru România

„Raiul”criminalilor bolșevici. Mărturii tragice despre suferinţe care, oricând, se pot repeta. — Noiembrie 29, 2011

„Raiul”criminalilor bolșevici. Mărturii tragice despre suferinţe care, oricând, se pot repeta.

 

Reocuparea sovietica a Basarabiei în anul 1944 a readus în tinut deja cunoscutul pentru localnici regim antinational de teroare si de jaf. Urmarea imediata cea mai grava a acestei fatale schimbari a fost o foamete înspaimântatoare, asa cum nu avusese loc în tinut niciodata. Conducerea de partid a judetului Balti constata, în prima decada a lunii iunie 1946, ca în toate raioanele si satele judetului foarte multa lume nu avea nici un fel de hrana, din care cauza se alimenta cu borhot si loboda, si multi copii, ramasi fara parinti, umblau din casa în casa, din sat în sat, cersind si hranindu-se cu buruieni. “Anul acesta, raporta la centru conducerea de partid a judetului Cahul la 4 decembrie 1946, la noi este o foamete groaznica. Pâinea nu poate fi cumparata nicaieri. Toata populatia din sat manânca fân si vite moarte…” Multe familii din raionul Chiscareni nu aveau alta hrana decât tescovina si ciocleje, chiar daca aveau câte 5-6 hectare de pamânt. La fel era si în judetul Chisinau, unde numeroase familii de tarani se hraneau cu rumegus, buruieni si hoituri. Învatatorii de la sate nu aveau o viata mai buna. La 6 decembrie 1946, Ministerul Învatamântului al RSS Moldovenesti informa conducerea superioara de partid a republicii ca în fiecare raion zeci de familii de învatatori nu aveau ce mânca. Învatatorul Petrescu din satul Carbalia, raionul Cahul, zacea umflat de foame, învatatorii Bevza, Taban, Jiurcu, Mititelu din satul Rosu din acelasi raion mâncau papura, ca si acei din satul Goluboie. În situatie similara se aflau învatatorii din satul Jura, raionul Râbnita, din Mana, raionul Orhei, numeroase familii de învatatori din raioanele Cornesti, Dubasari, Tiraspol, Slobozia. Se întelege ca acestea sunt doar niste cazuri semnalate de autoritati, care se refereau de fapt la un fenomen mult mai raspândit. Foametea i-a fortat pe foarte multi învatatori sa plece din scoli, cum s-a întâmplat mai ales în raioanele Susleni si Cimislia. În acelasi timp zeci de mii de copii, din aceeasi cauza, au încetat sa mai frecventeze scolile. Astfel, foametea a paralizat întregul sistem de învatamânt. Numeroase familii de sateni îsi paraseau gospodariile, cautând sa-si salveze viata oriunde si oricât de departe de locurile de bastina. În octombrie 1947, numai din trei sate (Zolotievka, Ochiu Ros si Larga) ale raionului Bulboaca, judetul Tighina, au plecat 163 de familii. Aceeasi era situatia si în raioanele Chircaiesti si Falesti, judetul Balti, si de fapt peste tot. Destul de des, parintii îsi paraseau copiii, ca sa nu-i vada murind de foame. În satul Talaesti, judetul Chisinau, I. Sora si sotia sa au parasit 6 copii, M. Ciglei – doi copii, M. Golovneac – trei copii. Jitoriuc din satul Dusmani, raionul Glodeni, a disparut fara urma împreuna cu sotia, lasând acasa o mama batrâna cu patru copii. Foametea a provocat o crestere înspaimântatoare a criminalitatii. Furturile, mai întotdeauna de produse alimentare, devenisera fenomenul cel mai obisnuit, si aceasta în asa masura, încât omul îsi putea usor pierde viata pentru o gura de pâine sau pentru un pumn de graunte.

Aspectul cel mai grav al foametei: canibalismul

Aspectul cu adevarat oribil al foametei era canibalismul. Pe la începutul lunii iunie 1946, câteva cazuri de canibalism au avut loc în satele Alexandresti, Recea-Slobozia si Sturzeni din raionul Râscani. Canibalismul este dovada foametei îndelungate, de aceea, contrar parerii formulare de alcatuitorii pretioasei culegeri de documente Foametea din Moldova (1946-1947), acest flagel a lovit tinutul nu în august-septembrie 1946, cum se spune în introducerea acelei carti, ci chiar în primele luni ale acelui an. Aceasta concluzie este impusa chiar de materialul documentar din acea carte. La 8 septembrie 1947, comitetul judetean de partid Cahul alcatuise un document intitulat “Recomandarile comitetului judetean al PC(b)M catre secretarii comitetelor raionale de partid privind preîntâmpinarea faptelor de canibalism din judet”. Conducerea judetului, se spune în acel document, “dispune de informatie privind canibalismul si întrebuintarea în calitate de hrana a cadavrelor de oameni în unele sate din raioanele Vulcanesti, Taraclia, Ciadâr-Lunga, Baimaclia si, mai ales, Congaz”. Un functionar informa conducerea de partid si de stat a republicii ca, aflându-se în zilele de 7 si 8 februarie 1947 în satul Baurci din raionul Congaz, a constatat patru omoruri în scopuri canibalice. “Consumul de cadavre, mentiona acea sursa, a luat un caracter de masa… Au fost constatate cazuri de furt al cadavrelor duse la cimitir si ramase neînmormântate”. La multe cadavre gasite în diferite alte locuri prin sat “li s-au luat muschii si membrele”. În satul Besalma, citim în continuare, “situatia este si mai grava… Consumul de cadavre este tot atât de raspândit aici ca si în celalalt sat”. În ianuarie 1947, o taranca din satul Tambula, raionul Balti, a taiat, în scopul de a-i mânca, doi din cei patru copii ai sai, o fetita de sase ani si un baietel de cinci ani. Un taran din Glinjeni, raionul Chiscareni, a chemat la el o vecina pe care a sugrumat-o si a mâncat-o. Un altul din satul Cajba, Glodeni, si-a omorât nepotul de 12 ani, care venise la el, si l-a mâncat. Datorita eforturilor din ultimii ani ale unui grup de cercetatori, istoriografia din Moldova a dat publicitatii o serie de documente uluitoare care contin o descriere detaliata a multor cazuri de canibalism si consum de cadavre.

Impactul foametei asupra morbiditatii populatiei

Lipsa completa de produse de hrana normala pentru o populatie foarte numeroasa (în unele regiuni, pentru majoritatea populatiei, în altele – practic pentru toata populatia), consumul de plante si subproduse agroindustriale daunatoare sanatatii, de cadavre si hoituri a provocat o mare crestere a morbiditatii. Se întelege ca aceasta se refera mai ales la sate, pentru ca orasele, în care traia si nomenclatura sovietica, erau ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau luate desigur cu forta de la tarani. În legatura cu aceasta s-ar cere si o referire la asa-zisul ajutor acordat de Soviete satelor înfometate ale Basarabiei. Propaganda istoriografica sovietica a trâmbitat pâna la surzenie despre acest ajutor. În realitate, ajutorul ca atare n-a existat, el a fost mimat. Desigur, iarasi în scopuri propagandistice. Pentru ca “ajutorul” nu venea din Rusia, ci se dadea din pâinea confiscata de la taranii moldoveni înfometati. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta parte, la punctele de alimentare, înfiintate în sate în iarna 1946/47, norma de pâna la 200 grame de pâine se dadea, de regula, numai în cazurile când aceste sate dadusera în prealabil pâinea ceruta de catre sat. Ca urmare, pe de o parte, jaful de productie agricola, practicat de stat, iar pe de alta parte, lipsa unui ajutor real pentru cei înfometati au provocat deteriorarea grava a sanatatii populatiei satesti, ceea ce se constata deja în iunie 1946. Asta demonstreaza ca fenomenul foametei începuse sa se manifeste înca de pe la începutul anului. La începutul lunii iunie, în satele Balasinesti, Beleavinti si Cotelnea din raionul Lipcani fusesera înregistrati câte 300 de bolnavi de distrofie. Peste câteva luni îmbolnavirea progresase foarte mult. Catre sfârsitul lunii septembrie, dupa date oficiale, departe de a fi complete, în raionul Comrat fusesera înregistrati 3000 de bolnavi de distrofie si de edemuri, din lipsa de albumina, dintre care aproape 2000 erau copii. Potrivit situatiei de la 15 noiembrie 1946, în judetul Cahul sufereau de aceste boli 4100 de copii de la 1 pâna la 12 ani. În total în judet fusesera înregistrati 6755 de bolnavi. Acestea sunt date comunicate de organele Ministerului Sanatatii, care, de regula, nu cunosteau situatia reala din sate, în atmosfera aceea de extrema neliniste si de mare dezorientare. Mai întotdeauna acestea erau date incomplete, de aceea ele nu ofera imaginea proportiilor reale ale calamitatii, ci doar constata fenomenul în sine si directia evolutiei lui. Conform acestei statistici, la 10 decembrie 1946 în republica fusesera înregistrate 30043 cazuri de distrofie, fara alte boli prilejuite de foame. Se pare ca dinamica reala a îmbolnavirii din cauza lipsei de hrana este reprezentata mai adecvat de datele referitoare la situatia din judetul Bender (Tighina). În acest judet erau, la 25 decembrie 1946, 16877 de bolnavi de distrofie, iar la 5 februarie 1947, deci peste ceva mai mult de o luna, 39,5 mii, altfel spus, doar în decurs de patruzeci de zile numarul distroficilor crescuse de 2,3 ori. O luna mai târziu, în fiecare raion erau înregistrate în medie cel putin câteva mii de bolnavi de distrofie. În raionul Telenesti erau 5252 de oameni, în Chiperceni – 5609 oameni, în Susleni – 4262, în Orhei – 7300, în Straseni – 4583 de oameni. Potrivit acestor date incomplete, dupa cum stim deja, la începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10 pâna la 15 la suta din populatia sateasca. În întregul judet Orhei erau 32,3 mii de bolnavi de aceasta boala. Catre 1 martie 1947, în întreaga republica fusesera înregistrate aproape 238 mii de cazuri de distrofie. Desi se luasera anumite masuri pentru reducerea ravagiilor acestei boli, totusi rezultatele au ramas mult sub asteptari. Pentru ca în decembrie 1947 în multe raioane distroficii alcatuiau de la un sfert pâna la 30 la suta din populatie, iar în unele locuri (mai ales în raionul Cimislia) aceasta cifra se ridica pâna la 80 la suta.

Saltul fara precedent al mortalitatii

Evident ca proportiile înspaimântatoare ale morbiditatii cauzate de foamea cronica au generat o crestere tot atât de mare a mortalitatii populatiei. Pe parcursul primelor trei luni ale anului 1946, în republica numarul celor care s-au nascut a fost de 9494, iar al mortilor de 14428, în mediul rural acest numar a fost de 7845 si, respectiv, 12973, deci mureau aproape de doua ori mai multi decât se nasteau. La începutul verii aceluiasi an, în multe sate din raioanele Bolotino si Sângerei mureau zilnic câte 5-7 oameni în fiecare sat, iar în unele localitati din raionul Lipcani – câte 10-15 oameni. În Chisinau, informa Ministerul de Interne al republicii pe sefii de la Moscova, militia strângea întruna de pe strada “de la 8 pâna la 12 cadavre ale taranilor sositi de prin sate.” Revenim, în continuare, la raportul mentionat mai sus, prezentat la 11 februarie 1947, conducerii de partid si de stat a republicii, de catre un functionar trimis la 7 februarie din acel an în raionul Congaz. Acesta mentiona ca în satele vizitate de el “în luna ianuarie si la începutul lui februarie murise pâna la 30%” din populatie. “Pe drumul de la Ciadâr-Lunga pâna la Congaz, relata functionarul, se tavaleau cadavre care nu fusesera strânse multa vreme. În primul sat în care m-am oprit, Baurci, localitate mare, era o liniste de mormânt; oamenii nu puteau fi vazuti nici în strada, nici în ograzi, intrarile si iesirile (în si din curti, n.a.) erau întroienite. Pridvorul si încaperea sovietului satesc din centrul satului sunt ticsite de batrâne si copii umflati. Unii din ei sunt pe jumatate lesinati. Alaturi este un punct de alimentare. La fereastra unde se distribuie hrana, e încaierare si strigate neomenesti. Sovietul satesc nu are date exacte privind starea populatiei. Mi s-a spus ca în ziua trecuta murisera 20 de oameni. Am propus cercetarea imediata a curtilor. În prima jumatate a zilei au fost gasite 73 de cadavre. Majoritatea cadavrelor erau ascunse în soproane, pridvoare, în nameti. …În primele zile ale lunii februarie au murit 93 de oameni”. În satul Besalma, povesteste trimisul de la centru, “situatia este si mai proasta. La sovietul satesc mi-au raportat ca, potrivit unor date incomplete, pe parcursul a 8 zile ale lunii februarie si în ianuarie au murit 630 de oameni”. Spre sfârsitul anului 1947, proportiile mortalitatii încep treptat sa se reduca, daca am judeca dupa datele statisticii oficiale. În luna noiembrie, decedasera 3264 de oameni, cu 21,2% mai mult decât se nascusera. În anul 1946, populatia sateasca a republicii se redusese cu 477 de oameni, iar în 1947, ca urmare a distrofiei, reducerea a fost de 100633 de oameni, ceea ce înseamna o pierdere anuala de peste 10 la suta. În general pe parcursul anului 1947 populatia rurala s-a redus cu 193,9 mii de oameni. Foametea a provocat mari pierderi de vieti omenesti si în prima jumatate a anului 1948. La începutul acelui an, numarul decedatilor era mult mai mare decât la sfârsitul anului anterior. Examinarea unei bogate statistici privind mortalitatea în general, si în special cea provocata de distrofie în raioanele Comrat, Causeni, Cimislia si Volontirovca din judetul Bender, potrivit situatiei de la sfârsitul anului 1946 si începutul lui 1947, arata ca peste 70 la suta din întregul numar de decese erau rezultatul distrofiei. Tinând cont de aceasta constatare, apoi de rata foarte ridicata a mortalitatii, ca urmare a foametei pe parcursul anilor 1946-1947 si în prima jumatate a anului 1948, precum si de numarul mediu anual al deceselor, foarte mare (de pâna la 200 de mii), trebuie sa observam ca estimarile mai vechi, conform carora tributul foametei ar fi alcatuit cam 150-200 mii de vieti omenesti, sunt depasite. Documentele examinate de noi demonstreaza ca acest indicator trebuie sa varieze între 250-300 de mii, luând ca cifra medie 280 de mii.

Deportările în masă

Pe când ranile foametei nu fusesera înca lecuite, începu o alta mare drama a taranimii basarabene – deportarile în masa ale gospodarilor de frunte ai satelor. De fapt aceasta dezradacinare a taranimii moldovene si izgonirea ei în Siberia era dupa razboi o reluare a procesului început în ajunul razboiului. Un oarecare Butov, presedinte al biroului pentru Moldova al CC al PC(b) din toata Uniunea, trimitea înca la 1 noiembrie 1945 secretarului partidului bolsevic Gh. Malenkov un raport, în care cerea sa se ia masuri drastice pentru “reducerea influentei economice a partii chiaburesti înstarite a taranimii” din Basarabia pe motiv ca aceasta ar fi colaborat cu administratia româneasca si cu partidele politice din România. Foametea însa a amânat realizarea acestui plan, care era urzit la Moscova, bineînteles, nu la Chisinau. Autoritatile au revenit la el de cum au disparut urmele imediate ale foametei. Astfel, la 17 martie, Ivanov, presedintele biroului CC al PC(b) din toata Uniunea pentru RSS Moldoveneasca, Koval, secretarul CC al PC(b) al Moldovei, si Rudi, presedintele Consiliului de ministri al RSSM, trimiteau lui Stalin o scrisoare, în care îl rugau sa permita deportarea din Moldova a peste 10 mii de familii. Motivul principal era acelasi: capii acestor familii, în calitate de “elemente chiaburesti si nationaliste, au constituit întotdeauna sprijinul regimurilor reactionare române pe teritoriul fostei Basarabii, faceau parte din diferite partide burghezo-nationaliste românesti, erau promotori ai politicii antisovietice la sat”. Sigur ca gospodarii satelor basarabene nu aveau cum agrea Sovietele, care aratau pe fata ca doreau sa distruga tot ce era mai bun în agricultura taraneasca a tinutului. Dar masa gospodarilor de frunte ai satelor nu era implicata aproape deloc în activitatea partidelor politice din România, întrucât era absorbita complet de interese economice, cu toate ca foarte multi tarani – mai ales dupa ce au înteles ce aveau de gând sa faca sovieticii cu ei – regretau în mod sincer pierderea legaturii cu România de peste Prut. Dar deportarile au fost determinate si de un alt considerent, poate înca mai important, si anume de a lichida, prin izolarea fruntasilor satului, rezistenta la colectivizarea fortata a gospodariilor taranesti si la crearea accelerata, pe aceasta cale, a sistemului socialist în agricultura. Acesta este un adevar pe care nu-l ascundea nici chiar istoriografia sovietica si este relevat cu destula obiectivitate în cercetarile mai noi ale istoricilor moldoveni. Conducerea partidului bolsevic din Rusia si guvernul sovietic au “aprobat”, la 6 aprilie 1949, “rugamintea” mentionata mai sus a administratiei sovietice din Moldova, hotarând sa deporteze în Kazahstan, Asia Centrala si Siberia “11280 de familii cu 40850 de oameni”. Decizia era însotita de o informatie aditionala, care preciza ca guvernul sovietic hotarâse ca “deportarea categoriilor mentionate mai sus sa se faca pentru vecie (subliniere în document – n.a.)”. În afara de acest fapt extraordinar de semnificativ pentru dezvaluirea adevaratului caracter al regimului de ocupatie sovietic, fapt necunoscut mai înainte de istoriografie, se mai cer mentionate în mod special înca doua detalii ce se impun la citirea acestor documente. Unul dintre ele este confiscarea întregii averi a celor deportati, ceea ce demonstreaza, indirect, ca într-adevar aceasta populatie era expatriata pe vecie. Al doilea, ca cei deportati erau susceptibili de tratamentul stipulat de dreptul penal, deci erau calificati drept elemente infractionale, ceea ce era în egala masura absurd si inuman. O chestiune noua este aceea daca taranii aveau stire de “surpriza” pe care le-o pregatea regimul de ocupatie. Traditia istoriografica nu cunoaste alta parere decât ca ridicarea în 1949 a zecilor de mii de tarani s-a facut pe neasteptate. De fapt nu este deloc asa, pentru ca documentele care au fost date la iveala în ultimii ani spulbera iluzia surprizei. Ne referim în continuare doar la o parte neînsemnata din multimea de astfel de date. La 15 mai 1949, un ofiter de militie declara, în prezenta unui grup de oameni din satul Ermoclia din raionul Causeni, ca asa-zisii chiaburi “peste câteva zile vor fi deportati în adâncul Uniunii Sovietice, iar averea lor va fi confiscata”. La 26 mai, fiind interogat de catre oamenii Securitatii, directorul scolii din satul Redi-Ceresnovat, A. Topor, marturisea ca în zilele de 26-28 aprilie fusese vizitat acasa de catre un oarecare Mihailiuk, capitan KGB, care i-a spus ca urma sa fie deportat. Spunând acestea, ofiterul “scoase din geanta sa niste mape, în care, povestea Topor, am citit numele Kveatkovschi F.C., Sochirca A.C., Iustin Taralunga si, se pare, Anton Popa. Gasind mapa cu numele meu, Mihailiuk mi-a aratat de departe prima pagina a dosarului ca dovada a afirmatiei sale ca voi fi deportat. Aceasta se prezenta ca o ancheta executata la tipografie pe hârtie alba. În partea de sus am citit cuvântul “premilitar”, scris la masina, apoi numele meu de familie, prenumele, numele dupa tata, anul nasterii, originea sociala, studiile. Dupa asta sotia mea a început sa plânga. Atunci a început sa plânga si Mihailiuk, zicând: “Îmi pare rau pentru voi, dar va vor duce de aici nu mai târziu decât peste 10 zile”. Un taran din Drochia, A. Bejan, s-a destainuit, din întâmplare, unui agent KGB: “Niste buni cunoscuti de ai mei mi-au povestit ca am fost inclus în lista chiaburilor. Pe la sfârsitul lui mai sau în iunie, când se vor termina examenele în institutiile de învatamânt, persoanele din listele cu chiaburi, comercianti, cei care au fugit în România si s-au întors, cei suspecti din punct de vedere politic vor fi trimisi din Moldova. O ruda de a mea din Edinet este în relatii bune cu un capitan de Securitate, care i-a spus ca a fost inclus în listele cu chiaburi si i-a zis, daca doresti sa nu fii deportat, atunci sterge-o de aici de cu vreme. Asa a si facut, a fugit nu se stie încotro”. O femeie pe nume Moskviciuk, administrator de case din Chisinau, a declarat: “În curând vom evacua din Basarabia toate persoanele suspecte”. De altfel, în luna mai Chisinaul fierbea de astfel de zvonuri. Pâna si corespondenta interceptata de KGB continea o multime de relatari despre apropiatele deportari. G.A. Jmurciuk, cetatean din raionul Sângerei, scria unei rude din regiunea Vorosilovgrad: “Nu ne scrieti scrisori, deoarece pe la noi lumea vorbeste ca toti basarabenii vor fi deportati în alte locuri”. Multi moldoveni deportati în Siberia înca în iunie 1941 scriau rudelor de la bastina si întrebau daca într-adevar vor fi deportate degraba si ele. “Pe la noi pe aici se aude, scria E.I. Buzdugan din regiunea Tomsk, ca din Basarabia va fi deportata foarte multa lume. Asa sa fie oare?” Din documentele arhivei Ministerului Securitatii Nationale al Republicii Moldova, care încep sa fie valorificate abia acum, cunoastem ca multi basarabeni au intrat în formatiunile de lupta împotriva sovieticilor tocmai pentru ca erau informati ca urmau sa fie izgoniti pentru totdeauna din satele lor. Prin iunie 1949, taranul Gavril Andronovici din satul Condratesti, raionul Cornesti, marturisea într-un cerc de prieteni, care la scurt timp dupa aceea vor constitui nucleul organizatiei Armata Neagra, ca fusese inclus în lista chiaburilor si ca mâine-poimâine va fi ridicat si trimis în Siberia. Aceasta stire a fost confirmata si de alti participanti la acea întrunire din casa lui Andronovici. Tribunalul militar din Odesa mentiona ca în 1949 multi tarani din raioanele Cornesti, Chiscareni si Bravicea au aflat din timp despre ridicarile ce se pregateau, de aceea au parasit satele si s-au ascuns prin paduri. Ultimele directive privind deportarea au fost date la sfârsitul lunii iunie si începutul lui iulie 1949. Ceea ce pretindea a se chema guvern al Moldovei fixa, prin hotarârea sa din 28 iunie 1949, numarul definitiv al familiilor care urmau sa fie ridicate si repartizarea lor pe raioane, iar prin decizia din 30 iunie aducea o serie de detalii care completau hotarârea mentionata a guvernului sovietic din 6 aprilie privind confiscarea averii celor deportati. Tot la 30 iunie, Ministerul de Interne al URSS stabilea ca cele 11280 de familii cu 41200 de oameni (deci cu 350 mai mult decât se hotarâse la 6 aprilie) urmau sa fie trimise în regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk, Altai, Bureat-Mongolia. Între timp, pâna nu fusese înca dat semnalul de atac, ofiterii KGB trimisi în judetele si raioanele republicii lucrau cu sârg la completarea listelor, asa încât pâna la 2 iulie fusesera luate în evidenta 12718 familii cu 43387 de oameni ce ar fi urmat sa fie expulzati din tinut. Înainte de zisul semnal, se stabilisera definitiv cifrele: 13000 familii cu 45537 de viitori expatriati. Cum se stie, semnalul pentru deportare (asa-zisa operatie “lug” – în traducere din ruseste: “Sud”) a fost dat la ora 2 noaptea în 6 iulie.

Rezistenta populatiei la deportari

Desi autoritatile au luat toate masurile ca operatia sa se desfasoare rapid si prin surprindere, totusi au existat numeroase cazuri de rezistenta a acelora care urmau sa fie arestati si evacuati. Din informatia evident incompleta ce ne sta astazi la dispozitie, cunoastem ca trupele însarcinate cu realizarea acestei operatii au avut de înfruntat în multe locuri o împotrivire dârza a taranilor, inclusiv rezistenta cu arma în mâna. Asa a fost în satele Clocusna, raionul Ocnita, Cosauti, raionul Soroca, Banestii Noi, raionul Orhei, Frumoasa, raionul Bravicea, Carahasani, raionul Olanesti, Cunicea, raionul Cotiujeni, Raculesti, raionul Susleni, precum si în raioanele Kotovsk si Chisinau. Metoda cea mai raspândita si mai eficienta a fost totusi fuga taranilor de acasa si din sate fie înainte de 6 iulie, fie chiar în momentul intrarii trupelor în sate. Catre acea data, disparusera 508 de familii care urmau sa fie deportate, din alte 174 de familii n-a fost gasita acasa nici o persoana matura, iar 105 familii s-au ascuns în momentul începerii operatiunii. Cele mai multe familii au reusit sa se salveze în raionul Chisinau – 64 din 141, adica tocmai în unul dintre raioanele care au opus cea mai mare rezistenta Sovietelor. Conform datelor oficiale generale, operatia “lug” se terminase spre sfârsitul zilei de 7 iulie, dar rapoartele din unele judete arata ca de fapt aceasta a continuat înca cel putin o zi, pâna la 8 iulie, ora 20. Este foarte util a cunoaste reactia la deportari a populatiei care nu a avut de suferit (sau nu a suferit nemijlocit) de pe urma operatiei. Datorita mai ales straduintelor KGB-ului, care avea grija de starea de spirit a populatiei, astazi suntem în masura sa cunoastem atitudinea acesteia fata de izgonirea de la bastina a zeci de mii de tarani basarabeni, chiar daca informatia selectata de KGB este fragmentara si, desigur, tendentioasa. Astfel, cineva din Chisinau scria altcuiva, probabil din Rusia, ca se procedase foarte bine cu asa-zisa rasculacire (deschiaburire, n.red.), deoarece, se precizeaza în acea scrisoare, “chiaburii” se opuneau transformarilor sovietice si “mai ales urau populatia nou-venita”. Câteva zile la rând, informa un altul, “întreaga Moldova a fost curatata de elemente daunatoare si de oamenii cu un anumit trecut, straini fata de puterea sovietica”. “În Moldova au fost lichidati chiaburii, ceea ce va îmbunatati activitatea noastra si în special va fi mai usor de trait”. “Acum la noi totul va fi mai ieftin… Au fost eliberate multe apartamente, care sunt repartizate locuitorilor orasului”. “De la 5 si pâna la 7 iulie 1949 în Chisinau a avut loc o curatare, adica multi locuitori au fost deportati în Siberia. Sunt deportate persoanele care au ajutat nemtilor si românilor sa activeze împotriva rusilor. Casele lor au fost date acelor oraseni care nu au locuinte”. Astfel, oricât de vigilent era KGB-ul, totusi informatia lui secreta, alcatuita cu cea mai mare grija, n-a putut ascunde adevarul ca izgonirea zecilor de mii de oameni din populatia basarabeana a adus satisfactie doar anumitor categorii de venetici, de regula, rusilor si în general sovieticilor care au dat navala dincoace de Nistru în urma Armatei rosii.

Cum aprecia deportarile întreaga populatie a Basarabiei

Aceeasi informatie demonstreaza cu lux de amanunte ca atitudinea generala a populatiei fata de deportari a fost pronuntat negativa, hotarât dezaprobatoare. În timp ce românii basarabeni erau înspaimântati si disperati pâna la trecerea directa la rafuiala cu oamenii noului regim, chiar si multi reprezentanti ai minoritatii neromânesti a populatiei se aratau dezorientati si descurajati de tot ce aducea acest regim. Nu putem reproduce aici decât o mica parte din numeroasele fapte mentionate în rapoartele KGB-ului, desi este de la sine înteles ca aceasta institutie n-a avut nici un interes sa scoata în evidenta dezastrul social-psihologic provocat de exilul fortat al basarabenilor. Dam, în continuare, doar câteva crâmpeie dintr-o informatie speciala a KGB-ului, din 14 iulie 1949. “Iata noutatea din satul nostru. La 5 iulie ne-am culcat si n-am stiut nimic, iar când ne-am trezit, am vazut 80 de gospodari în masini. Dar de ce si pentru ce, ei singuri nu stiu. Se vede ca a sosit ceasul de la urma, daca te iau asa, fara nici o vina. Erau mari strigate si plânsete. Toata lumea era speriata în asa masura, ca nimeni nu a mai iesit la lucru în câmp. Nu se stie ce va fi si cu noi, adica cu cei care au ramas. Se zice ca noi o vom pati si mai rau decât acei care au fost ridicati…” “… Mare nenorocire au facut în satul nostru si în satele învecinate, pentru ca numai din satul nostru au luat 18 familii. Numai unul Dumnezeu stie unde au fost duse. Grâul se coace, dar nu are cine sa-l strânga, deoarece oamenii sunt necajiti si nu vor sa lucreze. Pe câmp nu se vede nimeni…” “Timpuri grele, viata chinuita, la 6-7 iulie au fost ridicate 10 familii. Din cauza asta oamenii si-au parasit casele, satul e pustiu, fiecare casa e încuiata…”. “Situatia nu e buna, nimeni nu-si da seama ce va fi, la 6 spre 7 iulie din satul nostru au fost ridicate 7 familii. Le-au dat doua ore pentru a se pregati, unii au fost suiti în masini dintr-o data si fara nimic. Au luat multi oameni si din alte sate si din orasul Chisinau…”. “… În satul nostru e mare nenorocire, deoarece au fost ridicati multi oameni cu familiile lor. Numai unul Dumnezeu stie de ei, unde sunt si încotro au fost dusi. Înca nu se stie cine va fi ridicat în rândul al doilea. În general, în ultimele patru zile nu ne-am mai oprit din plâns…”. “Numai Dumnezeu stie cum mai traim si noi, din satul nostru au fost deportate 20 de familii si nimeni nu stie nici macar încotro au fost duse. Acum au sosit iar la sovietul satesc si iar ne vor deporta. Au ramas casele pustii. Au scapat doar acei care au fugit…”. “… Din satul nostru au ridicat multi oameni. Lumea este tulburata, oamenii nici nu lucreaza, dar nici nu stau pe loc, ci umbla dintr-un loc într-altul ca nauciti…”. “Azi la orele 2 noaptea au venit masinile si au ridicat 14 familii. Era mare jale în sat atunci când i-au dus pe oamenii acestia. Mare nenorocire a cazut pe capul nostru acum…” “… E foarte rau de noi. În sat a fost mare nenorocire, au ridicat 11 familii. Se aude ca vor mai fi deportati, dar nu se stie când. Oamenii nostri sunt speriati, nu muncesc, e jale pe capul lor, dar mare-i Dumnezeu…”. “… În orice parte ai privi, peste tot e jale si iar jale, deoarece în noaptea trecuta au ridicat 60 de familii, iar acum asteptam sa ne ia si pe noi. Domnica e fericita ca a murit, ea doarme si nimeni nu o va mai nelinisti…”. “… Din satul nostru au fost ridicate o multime de familii, dar unde le-au dus – Dumnezeu stie. Iar acum stam si noi ca frunza pe apa. … E mare jale si durere, oamenii se vaita si plâng…”. “… Îti spun cu lacrimi în ochi ca Nichita si Anton au fost ridicati împreuna cu fetele. Au fost ridicate 20 de familii. Doamne, ce strigate si bocete au mai fost la 6 iulie! Lui Nichita i-au luat oaia, porumbul si tot ce mai avea în casa. Sufletul ne este plin de jale ca Nistrul de prundis…”. “… Pe multi de la fabrica noastra i-au luat în timpul lucrului. Aceste trei zile am umblat cu totii ca înnebuniti. …La piata totul a devenit scump, moldovenii nu se mai vad, din sate a fost ridicata foarte multa lume…”. “Din toata Basarabia oamenii sunt ridicati tot asa ca în 1941. Din satul nostru au luat 19 familii, din Milesti – 21 de familii. Au luat si femei si copii. Casele au ramas pustii. Se zice ca acestia au fost chiaburi, dar unii din ei nu aveau nici mâta. Iaca ce au avut oamenii nostri sa traga. Sunt trimisi la nord. Nimeni nu mai doarme acasa, toate casele sunt încuiate, satul e pustiu, nimeni nu cânta, nu se aude nici un strigat vesel, pustiu adevarat…” “… De la noi au ridicat astazi 10 familii. Se aude ca înca vor mai lua. Nu dea Domnul sa ne ia si pe noi. Am ajuns zile tare grele. Azi dimineata era mare jale în satul nostru, asa jale cum n-a mai fost de când exista satul acesta. S-a adunat toata lumea si plângea de fierbea satul. I-au luat cu masinile. Of, of, e mare nenorocire în satul nostru…” “Tata a terminat de coasa, acum trebuie sa caram totul acasa, dar n-avem nici o dorinta de a lucra de atunci de când au fost ridicati oamenii. Seara închidem totul, încuiem usile si plecam sa înnoptam unde ne duc ochii. Dimineata ne vom întoarce acasa, daca nu se va întâmpla nimic…”. “Am fost foarte întristati, si nu numai noi, ci toata lumea, pentru ca din satul nostru au fost ridicati cei mai buni gospodari si i-au dus departe, dar unde – nimeni nu stie, stie doar unul Sfântul Duh. Erau mari strigate si plânsete, ei strigau: Doamne Dumnezeul meu, ce am facut si unde ne duc…” Potrivit datelor de la sfârsitul anului 1949, în acel an fusesesera deportate 11293 de familii, care aveau 35050 de suflete. Statistica aceasta este departe de a fi completa, pentru ca deportarile s-au facut si sub alte forme. Astazi stim ca pâna si foametea din anii 1946-1947 a fost folosita de catre ocupanti pentru a ridica zeci de mii de oameni din sate si a-i trimite în zonele industriale sau de materie prima ale Imperiului, ca forta de munca ieftina. Astfel, la 16 decembrie 1946 comitetul raional de partid Ciadâr-Lunga informa conducerea republicii ca era pe cale de a trimite în acele zone peste 3000 de oameni de la 14 pâna la 50 de ani, la care se mai adaugau înca 118 familii înfometate. Nu poate fi uitat în acest context nici fenomenul FZO-ului (asa-zisa instruire la – sau pentru – fabrici si uzine), ceea ce a însemnat în realitate ridicarea din sate a zeci si sute de mii de tineri si adolescenti, folositi mai ales în minele de extractie a carbunelui si metalelor si din care foarte putini au mai revenit la vatra, cei mai multi, din cauza conditiilor de munca din mine, pierzându-si viata înca din tinerete. Evident, multi oameni întelegeau natura si scopurile deportarilor. Adeseori fenomenul era explicat prin esenta regimului adus în Basarabia de ocupatia sovietica. Astfel, cetateanca Pelaghia Scekina din Lipovanca, raionul Cahul, spunea: “Sovieticii acestia îsi bat joc de noi, chinuie norodul. Parca asta poate fi socotita putere de stat?” S.S. Lenta, locuitor din orasul Soroca, li se adresa tovarasilor sai de lucru: “Voi nu vedeti ce se face? Toate faradelegile acestea ale bolsevicilor vor fi înscrise în istorie si nu vor fi iertati”. E. Enghirs, contabil în aceeasi localitate, spunea ca deportarea taranilor înstariti “s-a facut pentru a influenta restul masei taranesti si a o forta sa intre cât mai repede în kolhoz, adica a realiza colectivizarea delaolalta în Moscova”. Lucratoarea de la comunicatiile din Cahul, Nina Bulavina, declara: “Ce fel de viata este asta? S-au deprins sa-i duca pe oameni în Siberia ca sa le lucreze pe degeaba. Lui Stalin nu-i este greu sa-si îndeplineasca planurile cincinale. Ce-l costa pe el? În asa fel pot fi îndeplinite toate planurile înainte de termen. În închisori sunt 40 de milioane, si foarte multi sunt luati si de pe la noi”. Era firesc ca basarabenii sa-si dea seama ca deportarile erau o masura de deznationalizare a bastinasilor. “Pe noi, moldovenii, spunea Parascovia Prepelita din orasul Soroca, ne vor deporta din Moldova si vor aduce aici rusi. Puterea sovietica vrea sa-i nimiceasca pe moldoveni, deoarece toti acestia sunt împotriva puterii sovietice”. “Are loc doar deportarea moldovenilor, declara Alexandra Marcenco din Chisinau. Toti moldovenii din Chisinau vor fi deportati si vor ramâne aici numai rusii”. A.V. Capros din satul Loganesti, raionul Hâncesti, le vorbea astfel consatenilor: “Vedeti cum se rafuiesc rusii cu moldovenii nostri? Îsi bat joc de noi, uitati-va câti au fost deportati. Românii nu faceau asa ceva…” Taranul Vasile Pricop din satul Tochile-Raducani, raionul Leova, spunea ca “îndata dupa sosirea lor în Basarabia, rusii au început sa ridice norodul…”. Documentele de arhiva demonstreaza ca deportarile au fost factorul nemijlocit care i-a îndemnat pe sute si mii de oameni sa lupte împotriva ocupatiei sovietice. Astfel, înainte ca organizatia antisovietica intitulata Partidul Democrat Agrar sa se fi constituit, fusesera deportati parintii si o sora a viitorului conducator al formatiunii, Vasile Odobescu, parintii, fratii si surorile lui Alexandru Duca, parintii, un frate si o sora de-ai lui Ilarion Tautu. Aceeasi a fost situatia si în cazul grupului de lupta al lui Filimon Bodiu, al organizatiei Armata Neagra, al Partidului Libertatii, al Uniunii Democratice a Libertatii si al tuturor celorlalte formatiuni de lupta a basarabenilor împotriva ocupatiei sovietice, fenomen care a început sa ia amploare în vara si toamna anului 1949.

Sursa : basarabia.biz

Anunțuri
28 noiembrie 1918 Bucovina revine acasă — Noiembrie 28, 2011

28 noiembrie 1918 Bucovina revine acasă

        Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea

Noi,

Congresul general al Bucovinei,

întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,

în numele Suveranităţii naţionale,

Hotărâm:

Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Scurt istoric:

Războiul mondial

Războiul mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema naţionalităţilor conlocuitoare, care îşi revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare. Pe măsură ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena urmărea reorganizarea acestuia pe baze federative. Bucovina fusese transformată în teatru de război. Tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în armata austro-ungară. Mulţi dintre ostaşii români au căzut prizonieri în Rusia. Ei s-au înrolat în detaşamente de voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei.

Destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi situaţia Bucovinei

Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea ei la Galiţia, iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând cu intervenţia militară. În vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau voci filoruse care revendicau Moldova întreagă. La tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucureşti, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Broşteni. La 3/16 octombrie, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, însă fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu continua să fie foarte incertă. În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria se reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar. La 19 octombrie 1918 Ucraina îşi proclama independenţa. Noul stat naţional proclamat la Liov includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. În acest sens, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni publică editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina.

Congresul general proclamă unirea cu România

La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărâ soarta ei. Adunarea din 14/27 octombrie, decide cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti. Totodată s-a format un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. La rândul lui, acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte era Iancu Flondor, vicepreşedinţi erau Dinionsie Bejan, Dori Popovici şi Sextil Puşcariu, iar secretari erau Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera şi L. Tomoioagă.

Răspunsul ucrainean

În toamna anului 1918, situaţia românilor din Bucovina devenise critică, însă după proclamarea unirii, lucrurile s-au precipitat şi mai mult. Adunarea naţională a ucrainienilor se întruneşte la Cernăuţi şi hotărăşte să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina. Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România. Mai mult, administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-ului, dar care nu avea niciun mandat din partea Consiliului Naţional Român să negocieze în numele românilor. Cu toate acestea, austriecii au considerat că acesta este reprezentant al românilor şi au predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor administraţii imperiale. Ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz.

Intrarea armatei române în Bucovina

Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie. Soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina. Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic. Aceasta a trecut în Bucovina şi la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea.

Congresul General al Bucovinei consfinţeşte Unirea

Palatul Mitropolitan din Cernăuţi; în sala sinodală a avut loc Congresul care a declarat unirea Bucovinei cu România „Glasul Bucovinei” anunţă rezoluţia Congresului General prin care se decide unirea Bucovinei cu România.

Proces verbal asupra Congresului General al Bucovinei

Pentru că unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă legalitate, s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întâmplat într-o primă fază. Astfel, a doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.

În fine, mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 18/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit la Chişinău să participe la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare (români, polonezi, ruteni, germani). În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Ţara Mamă în aprilie. După Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.

Recunoaşterea unirii

După congres, o delegaţie formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor, a mers la Iaşi, unde se aflau încă guvernul şi curtea regală, şi a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Acesta prevedea ca din partea Bucovinei să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la Cernăuţi, celălalt la Bucureşti. Recunoaşterea internaţională a fost un proces complicat mai ales de refuzul Ucrainei de a recunoaşte unirea. Recunoaşterea internaţională a unirii avea să vină un an mai târziu, la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.

KGB-istul Roșca cu KGB-istul Filat au ca sarcină împiedicarea Unirii — Noiembrie 20, 2011

KGB-istul Roșca cu KGB-istul Filat au ca sarcină împiedicarea Unirii

Anul viitor se împlinesc 200 de ani decând stăm sub papucul rusului, ar fi corect să ieșim de sub dominația rusească și să revenim acasă, dacă acest lucru va fi permis de cei care ne conduc. Dacă aruncăm o privire în trecut, de douăzeci de ani, observăm că se tot doreste o unire a ambelor maluri ale Prutului, și revenirea Basarabiei acasă, dar totul se oprește într-o trădare a liderilor politici care slujesc intereselor Kremlinului. Societatea a fost dusă în eroare, precum că basarabenii nu-și doresc unirea, prin diferite metode, cu comuniști la guvernare, cu vorbirea limbii ruse, cu diferite sondaje plătite, dar nimeni nu a întrebat acest biet popor dacă cu adevărat îsi dorește revenirea acasă, în România. Să începem de la rădăcinele unirii, 1918, Basarabia se unește cu România, Rusia pierde controlul asupra acestui teritoriu, nimeni nu s-a gândit că unirea se va înfăptui, dar s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și iată că Basarabia a venit acasă. După care a urmat ultimatumul din 28 iunie 1940, Basarabia este furată din nou de către criminalii bolșevici. Că se va destrăma imperiul creat pe sângele a milioanelor de oameni nevinovați se știa de către cercuri restrânse, se știa desigur că Basarabia va deveni independentă, și rușii nu puteau admite un nou 1918. Scenariul era exact ca în 1918, s-a proclamat independența față de Rusia și se căutau soluții de revenire a Basarabiei acasă, doar că Rusia era pregătită pentru acest scenariu. Kremlinul a pregătit persoane care au fost infiltrate în mișcările de renaștere, având scopul preluării conducerii partidelor care vor pleda pentru unirea Basarabiei cu România, și ducerea lor pe drumul pregătit de ruși. Așa apare pe scena politică marele patriot Iurie Roșca, care prin metode meschine a preluat conducerea Frontului Popular și a împedicat unirea Basarabiei cu România. Întâmplător am găsit următorul articol scris de Artur Sitov, nu ma impresionat conținutul acestui articol, nu am descoperit nimic nou, știam că Iurie Roșca a fost un element al Kremlinului în împiedicarea unirii. Am observat doar că scenariul Roșca se repetă în zilele noastre, sub altă formă. Vă invit să citiți articolul cu pricina, după care voi încerca să demonstrez că scenariul Roșca a îmbrăcat altă haină și se manifestă.

(Conform surselor de informaţii, după ce Roşca în 1992 devine vice-preşedinte al FP, pseudonimul său operativ a fost schimbat : el a primit numele “Lider “, despre care scria cândva şi ziarul PCRM “Comunist”, dar care foarte repede, reieşind din cele de mai jos a încetat să mai facă vre-o legatură între Roşca şi serviciile speciale secrete. Un fapt nu mai puţin important : schimbarea numelui operativ ne vorbeşte despre importanţa activităţii lui Roşca pentru FSB- ul Rusiei pentru că acţiunile lui Roşca erau dirijate de Moscova, iar faptul că el lucra pentru dânşii a fost ascuns sub voalul gros al tainelor. Agentul preţios trebuie protejat, iar faptul că “ Liderul “ era pentru FSB deosebit de preţios ne vorbeşte acel fapt, că coordonatorul lui Roşca era Veaceslav Uşakov, în prezent secretar statist al FSB-ului şi locţiitorul directorului Serviciilor Speciale ale Rusiei. Aici e nevoie să facem o mică pauză, pentru ca cititorul să poată pătrunde în esenţa celor ce urmeaza: V. Voronin, conform unor surse greu de verificat pentru noi a fost “implantat” în politica RM datorită tot eforturilor lui Veaceaslav Ushakov(!). Conform surselor de informaţii, în primii ani de independenţă a RM, Voronin îsi face studiile la Academia MAI din Moscova, lucru de fapt cunoscut de toţi. Ceea, ce se cunoaşte mai puţin este faptul, că problemele financiare ale familiei sale erau pe cale să ducă la divorţul lui Vladimir si Taisia Voronin. Persoana, care l-a ajutat pe V.Voronin să-şi păstreze famila şi care a influenţat asupra devenirii sale ca şef de stat a Moldovei nu este altul decât Veaceslav Ushakov. O coincidenţă ciudată: vice-directorul FSB (Federal Security Service) are legatură directă cu cei doi duşmani: V.Voronin şi Roşca. Este oare o coincidenţă? În 1992 în timpul declanşării conflictului armat între cele două maluri frăţeşti, Roşca refuză să participe la mobilizarea întru susţinerea combatanţilor. “Noi suntem creştini şi păstrăm neutralitate faţă de acest razboi.” Aceste cuvinte aparţin lui Roşca, care nu uita în acelaşi timp, periodic să le amintească combatanţilor, că FP luptă pentru unirea cu România. Cuvintele lui au ajuns şi la urechile “adversarilor” de pe celalalt mal, adâncind astfel ura transnistrenilor şi mărind numarul de voluntari transnistreni de a participa în războiul împotriva Chisinăului. Devenind vice- presedinte al FP Roşca loveste crunt în fondatorii mişcării naţionale moldoveneşti: Beşleagă, Lari, Ghimpu, Vieru, Cimpoi, Moşanu, Istrati şi Şoimaru părăsesc rândurile partidului şi formeaza Congresul Intelectualilor. Debarasandu-se de ei Roşca trece la înfaptuirea urmatoarei etape de cucerire a puterii în FP. Convingându-l în 1993 pe M.Druc să se baloteze candidat la funcţia de preşedinte al României şi obţinând plecarea lui din funcţia de Presedinte al FP, Roşca se proclamă lider al mişcarii naţionale din Moldova, înscriind după sine toate succesele predecesorilor săi. Puţin mai târziu Roşca, care la începutul activităţii sale impreună cu V.Cubreacov erau destul de frecvent oaspeţi ai familiei Druc, bucurându-se din plin de ospitalitate, declara: “Iata că aici s-au desparţit căile noastre cu Druc, care nici odată n-a recunoscut Republica Moldova” În aprilie 1994 Roşca obţine rezultatele mult dorite: luarea pe deplin a puterii în FP. La Congresul IV a PPCD Roşca este ales Preşedinte. A fost reales în această funcţie în 1996 şi 1999.

Primul mandat de deputat

La 9 decembrie 1993 în Tiraspol a fost dată citirii sentinţa “grupului Ilaşcu”. Arestarea grupului şi până astăzi o pată albă în istoria contemporană a Moldovei. Ilaşcu consideră, că atât dânsul, cât şi grupul său au fost folosiţi de către serviciile speciale ale Moldovei şi Rusiei cu scopul de ai da FP o aură de terorişti români şi astfel să justifice acţiunile separatiştilor: – “ Eu am inţeles, că ceva nu este curat atunci, când am cerut pentru grupul nostru arme produse în Rusia, dar Chisinăul a insistat, ca noi să luptăm cu arme româneşti.” – declară mai târziu Ilaşcu, arestat în 1992. În cele mai tensionate momente de legatură cu Tiraspolul, Roşca special înscenează scandaluri, accentuând dispoziţiile sale unioniste, adâncind şi mai mult duşmănia pe ambele maluri ale Nistrului. Şi aceasta se petrece în condiţiile când Roşca şi Chișinăul, Tiraspolul si Moscova prea bine înţelegeau, că despre nici o unire a Moldovei cu România nu poate fi vorba: nu erau coapte premizele unirii. Mai mult ca atât: rolul lui Roşca în proclamarea autonomiei Republicii Transnistrene până azi ramâne neclar, nefiind studiat până la urmă. Insa un lucru e clar: el i-a acordat Tiraspolului un ajutor de nepreţuit pentru a-şi atinge scopul. Aceasta reiesă din declaraţiile şi acţiunile întreprinse de el la moment. Aici apar un şir de întrebări şi răspunsuri, referitoare la instrucţiunile primite de Lider şi la care dorim să atragem atenţia cititorului. În vara anului 1990, în timpul Congresului II a FP Roşca şi-a alcătuit propriile teze, necoordonandu –le cu conducerea FP şi neinformand-o despre “iniţiativele” sale. Una din acele iniţiative ale viitorului “oranjist” era orientată spre schimbarea denumirii RSSM în Republica Română Moldova. Acest lucru s-a petrecut în acel timp când Moscova depunea eforturi colosale pentru a convinge Chisinăul să semneze Tratatul de alianţă, speriindu-l pe M.Snegur cu crearea republicilor separatiste.(Găgăuzia şi Transnistria). Tiraspolul se gasea în regim de asteptare. Roşca, in loc să ţină cont de realităţile politice a început un joc al său, devenind catalizatorul creării Republicii fantome Transnistrene. Denumirea de “Republica Romană Moldova” a produs în conducerea URSS un şoc şi i-a speriat pe transnistreni într-atât, ca Tiraspolul la 12 septembrie1990 declară formarea “Republicii Moldoveneşti Transnistrene”. Mai tarziu, prin acţiunea directă a forţelor militare ruseşti în urma operaţiilor militare din 1992 Tiraspolul a luat sub control direct teritoriul Transnistriei şi împrejurimile or.Tighina (Bender). E de mirare faptul, că după aceia Roşca n-a mai pomenit de “Republica Romană Moldova”. Şi-a înteles greşeala ori a dus pur şi simplu la îndeplinire ordinele puse în faţa lui?!…V-a judeca istoria. Dar, în aceia, că prin acţiunile sale şi-a adus aportul la dezmembrarea RM în două lagăre duşmane e clar şi acum. Sperăm că fiului său Stefan şi fiicelor Alexandra şi Oana le va spune adevarul despre rolul său în evenimentele din 1990-1992.

Pe spatele lui Ilascu

Dar, să ne întoarcem la Ilaşcu şi la rolul său în înaintarea lui Roşca în Parlamentul RM. Mai bine zis, la aceea, cum a fost folosit Ilascu pentru ca Roşca să obţină mandatul de deputat. După arestarea grupului Ilaşcu, Roşca organizează mitinguri masive de protest la care cere conducerii republicii să ia toate măsurile necesare pentru eliberarea lui, chiar prin folosirea fortei armate, necătând că preşedintele RM făcea tot posibilul, pentru a convinge Moscova în necesitatea eliberării lui Ilaşcu şi grupului său. Roşca în direct îl învinuieşte pe Snegur că se înjoseşte în faţa separatiştilor şi cere demisionarea lui. Cere implicarea forţelor armate împotriva Tiraspolului pentru eliberarea “grupului Ilascu” ce inevitabil avea să ducă la noi vărsări de sânge. Pentru ce se zbătea Roşca atunci vom povesti mai jos, dar retineti: la această etapă Roşca cere acţiuni militare pentru eliberarea lui Ilaşcu. Roşca n-a obţinut demisia lui Snegur, dar în 1994 obţine mandatul de parlamentar datorită imaginii lui Ilaşcu, scriind chiar şi o carte despre el. Din spusele lui Ion Neagu şi a altor conducători ai FP, această carte a fost distribuită electoratului numai în perioada preelectorală:- ”Au fost editate sute de mii de exemplare, dar după alegeri Roşca ne-a interzis să distribuim aceste cărti prin sate. Pe urmă ne-a ordonat să încălzim sobele cu ele. Noi am intrat în Parlament cu ajutorul lui Ilaşcu – mai departe nu i-a mai trebuit…” Daca analizăm cu atenţie acţiunile lui Roşca, devine clar pricina acestei hotarari: Ilaşcu era unul din oamenii ce pretindeau la conducerea FP ce pentru Rosca era inadmisibil. Mai mult ca atât: în timp ce Roşca învinuia conducerea Moldovei de inacţiune în rezolvarea problemei “gr.Ilascu”, V. Cubreacov intra triumfator în parlament ţinând fotografia lui Ilascu sus. Liderul PPCD fura fară soveste familia lui Ilaşcu. Iurie Ivanovici nu-i elibera leafa de deputat a lui Ilaşcu Ninei, soţiei acestuia. Iată ce relatează I.Ilaşcu: – “Roşca fura de la familie. Nu-i elibera soţiei toata leafa, şi acest fapt s-a prelungit până când soţia n-a mai răbdat şi n-a început s-o primească singură. El îi lua şi tot ajutorul umanitar adresat familiei mele prin intermediul FP de la cetaţenii României şi altor state. Pe mine mă întrebau mulţi oameni, dacă au ajuns până la mine sumele de 5mii, 12mii si chiar 25mii de dolari SUA, care erau transmise prin Roşca. Dar soţia mea niciodată n-a primit de la dânsul mai mult de 3000 dolari SUA. Odată i-a spus sotiei că toată mobila pe care ne-au trimis-o din România si care s-a descărcat în oficiul partidului a fost furată. Victor Zugravu, fostul conducător al filialei de partid de la uzina de beton-armat a declarat ziarului “Timpul” urmatoarele: – ”Pe adresa FP venea ajutor pentru detinuţii grupului Ilascu zeci de vagoane, inclusiv mobilă pe care Roşca o vindea în Rusia. Cei care au ştiut de lucrul acesta au sfârşit rău…” La fel şi Mircea Druc a subliniat, că banii primiti la adresa FP drept ajutor familiilor “grupului Ilaşcu ”veneau din mai multe tări, dar timp de 15 ani, cât a stat Ilaşcu şi prietenii săi în detenţie, acesti bani n-au ajuns la ei.

Roşca, agent al KGB –ului

V.Matei primeşte o scrisoare semnată de Ilie Ilaşcu care se afla în detentie şi în care erau scrise următoarele: – ” Valeriu, eu am aflat, că Roşca este agent al KGB-ului. Fii atent!.” După eliberarea sa, Ilaşcu declară, că la baza acestor cuvinte se află declaraţia unuia din colaboratorii SIS-ului Moldovei, care lucra în Tiraspol în mod conspirativ şi căruia “grupul lui Ilaşcu” în timpul operaţiilor militare din 1992 i-a salvat viaţa. Din spusele lui Ilaşcu, colaboratorul a procedat astfel în semn de recunoştinţă următoarele: – “Ilie, dacă aţi şti ce nemernici se află la voi în FP?! Roşca a fost cumpărat de noi încă în 1986, când lucra la televiziune. La început numele lui conspirativ a fost “Budulai”. Ilaşcu a povestit, că la început n-a dat crezare spuselor, dar mai târziu s-a convins singur de aceasta: – ”FP a fost fondatd de către Hadârcă şi Druc. Roşca se învârtea pe acolo cu alt scop. Pentru a ne dezbina să nu fim un tot întreg el îi vorbea unuia, că celălalt e “KGB-bist”, “beţiv”. În loc să înfăptuiască revoluţia despre care declara, a dus la înabuşirea mişcării de eliberare naţională. Era misiunea lui…” Ilaşcu mai subliniaza, că până la 1996 el i-a transmis lui Roşca câteva scrisori, dar n-a primit nici un raspuns. În 1996 deţinutul Ilaşcu s-a pregătit minuţios de evadare şi în planul său de acţiune unul din rolurile principale era atribuit lui Roşca. Ilaşcu a hotărât să evadeze la 23 februarie 1996, când paza avea să sărbătorească ziua Armatei Sovietice. Conform planului, Ilaşcu trebuia să strige, bătând în usa camerei din motiv, că i s-a făcut rău, pentru al face pe gardian să intre în celulă ca să-l neutralizeze, speriindu-l cu pistolul avut de mai înainte; să-l lege şi să fugă, sărind gardul închisorii. El s-a mai înţeles cu gardianul care era de serviciu sus, pe suportul de observare că în caz de necesitate să i-a ţinta greşită… “Închisoarea din s.Hlinoe servise anterior ca spital pentru bolnavii de alcoolizm şi gardul era usor de sărit.”  îşi aminteşte Ilaşcu. În decembrie 1995 în timpul întrevederii cu soţia Ilaşcu transmite pentru Roşca o ţidulă cifrată în care îl întreabă direct dacă este de accord cu cele scrise.Îl ruga pe Roşca să-i pună la dispoziţie un mijloc de transport, care trebuia să-l aştepte la 200 m. de închisoare. Ilaşcu trebuia să parcurgă cu maşina 12km păna la malul Nistrului, urmând să treacă râul cu barca… Roşca a fost de accord cu planul evadarii rugând-o pe Nina să-i transmită lui Ilaşcu că-i gata să-I ajute. În noaptea lui 23 februarie Ilaşcu a reascuns pistolul sub căpătâi aşteptând momentul, dar… La ora 22.55 l-a surprins liniştea de după uşă: – “Acolo se auzeau şoapte, s-a deschis brusc uşa, m-au lovit cu patul armei în faţă şi am căzut…L-am observat în celulă pe V. Antufiev, ministrul securităţii din Tiraspol. Cineva a ordonat să fiu percheziţionat dacă ascund armă şi când au ridicat perna au înlemnit. M-au bătut crunt după care m-au închis la carceră pentru 30 de zile. Următoarele şase luni mi s-au interzis întrevederile cu soţia.” – povesteşte dânsul. Conform celor relatate de Ilaşcu, îndată după eşec Roşca i-a spus soţiei sale: – ”Taci, Nina, că şi tu eşti implicată”.

Ea l-a întrebat dacă i-a trimis în acea noapte maşina, după cum urma, dar a primit următorul răspuns: – ”Ce, mă crezi nebun să îndeplinesc rugaminţile prosteşti ale lui Ilaşcu?” Mai târziu Roşca declară oficial, că planul de evadare a fost nu altceva, decât o acţiune provocatoare îndreptată împotriva FP. – ”Noi nu suntem organizaţie teroristă şi n-a existat nici o şansă cât de mică pentru a fi eliberat Ilascu prin evadare”. Acesta e acel Roşca care învinuia anterior conducerea Moldovei în aceia că nu foloseşte forţa armată pentru eliberarea “Grupului Ilascu”. Ce se petrecea în acel timp în incintele ierarhice povesteşte N.Andronic, fost Şef al Comisiei departamentale în soluţionarea problemei transnistrene:- ”Când a fost ridicată problema privatizării uzinei “Vibropribor” din Chisinău am aflat, că colonelul rus Bergman, care comanda cu forţele separatiste era cointeresat în această problemă. Noi i-am propus în schimb eliberarea lui Ilaşcu, Dânsul a raspuns ,că pentru soluţionarea aceastei probleme îi trebuie puţin timp… Atunci de mine s-a apropiat Roşca spunând:- ”Hai să-I ajutăm să fugă, iar pe drum il lichidam.” Ilie era să devină erou… Roşca se temea de concurenţa. Eu am refuzat să particip la acest act…” – a spus Andronic. Şi D.Osipov, fost vice-preşedinte al PPCD subliniază faptul că Ilaşcu putea deveni mare lider politic ceea, ce lui Roşca i se părea un vis groaznic. Dar prin care mijloace informatia ce nimerea numai la Roşca era cunoscută organelor de securitate din Tiraspol?! -”După cum ruşii sunt împotriva mea, aşa şi Rosca”- consideră Ilaşcu convins de existenţa unui canal de scurgere a informaţiei: Rosca-Simion Rusu-Antufiev. Fostul locţiitor al directorului SIS S.Rusu era întâlnit des în anturajul lui Roşca. După trădarea lui Roşca, Ilaşcu îndată a şi scris cerere de ieşire din PPCD, dar era tarziu… El şi-a jucat şi îndeplinit rolul asigurându-l pe Roşca cu primii patru ani de imunitate parlamentară. În primăvara lui 1996 în Piaţa Marii Adunări Nationale combatanţii conflictului transnistrean au organizat o acţiune de protest în sprijinul “Grupului Ilaşcu”. Protestul a fost susţinut de toţi liderii partidelor democratice şi reprezentanţii intelectualităţii. De toţi, numai nu de Roşca. Iniţiatori ai acţiunii au fost Nicolae Şumleanschii – preşedintele filialei PPCD din Bender (Tighina) si Victor Zugravu. Împreună cu Petru Godiac, unul din membrii “Grupului Ilaşcu”, care fusese eliberat anterior au făcut ocolul tuturor filialelor raionale şi orăşeneşti din republică rugandu-i pe colegi să participe la acţiunea de protest. -”Îndată în urma noastră stopa şi automobilul PPCD-ului în care se afla cineva care le spunea să nu ne i-a în serios. Noi am chemat pe multi, dar n-a venit nimeni” – confirmă Godiac. La data de 6 mai 1996 Şumleanschii şi Zugravu au venit la sediul PPCD cu scopul de ai propune lui Roşca să se alăture la acţiunea ce urma să aibă loc.Iată ce povesteşte Zugravu despre cele petrecute în acea zi: – ”Noi am păşit pragul, acolo fiind adunaţi toţi deputaţii PPCD. Văzându-mă, Iurie a sărit la bătaie cu pumnii. A pus pistolul la tâmpla mea: – “Vă împuşc! Ce vă leagă pe voi de “Grupul Ilaşcu”? Ei sunt narcomani si beţivi! S-au vândut SIS-ului! M-au trădat! Voi, toţi cei care sunteţi pentru Unire trebuiţi împuşcaţi. El mă bătea cu pumnii, picioarele şi cu mânerul pistolului peste cap. După aceasta s-a aruncat asupra lui Şumleanschii. Primii au părăsit încăperea Cubreacov şi Burcă, pe urmă ceilalţi deputaţi. Natalia Pascal forma textul la claviatura computerului, iar Roşca ne bătea ca pe nişte saci de box. Mai târziu cineva ma ajutat să intru în veceu, unde mi-am spălat sângele.Pe urmă şi pe Şumleanschii l-au adus, căruia îi erau pline şi faţa şi ochii de sânge. Mai târziu pe el l-au urcat într-o maşină şi l-au dus. Ştiind de ce este capabil Roşca, am crezut că-l vor ucide pentru că ştia prea multe. Mie mi-au spus să intru în cabinet la Roşca. Cu pistolul la brâu, în camasa plină de sânge,m-a preîntîmpinat: – ”Dacă sufli un cuvant, te voi ucide atât pe tine cât şi pe maicâ-ta! O să te las fără casă şi fără lucru!” Eu m-am intors in strada unde mă astepta poliţia. Am trecut expertiza medico-legală şi în aceieaşi seară m-am întors în clădirea sediului PPCD cu procurorul. Roşca ne-a interzis să intrăm în clădire motivand, că nu ştie despre ce este vorba. Consider, că în interior se ştergeau urmele de sânge. Anchetatorul mi-a spus, că s-a intentat un proces penal, dar cu aceasta şi s-a terminat..” După cele spuse de Zugravu pe Şumleanschii l-au dus cu ochii închişi într-un apartament de pe strada Florilor 2, unde anterior locuia Ştefan Secăreanu.  Pe dânsul l-au ţinut acolo şase zile, după care Roşca l-a preîntîmpinat, că dacă nu părăseşte Moldova îl va ucide. De atunci locuieşte la Bistriţa – Năsăud , povesteşte Zugravu. Înainte de a părăsi teritoriul Moldovei, Şumlianschii şi Zugravu au organizat o press-conferinţă în mersul căreia au înştiinţat publicul cu cele petrecute pe 6 mai 1996 la sediul PPCD-ului. Mai târziu, mama lui Zugravu, în vârstă de 83 de ani, a fost violată de un necunoscut care a pătruns noaptea în casă. Pe urmă au bătut-o şi din cauza rănilor pricinuite a decedat. Când Zugravu s-a adresat poliţiei, aceştia i-au spus că este imposibil de a gasi vinovaţii. Că-i implicat Roşca în cazul descris nu este cunoscut dar, faptul ramâne fapt: bandiţii nu sunt depistaţi şi procuratura declară că nu dispune de informaţii despre Şumleanschii şi Zugravu cum, că ar fi fost bătuţi şi că nu s-a deschis nici un dosar la acest caz… Ca de obicei … Dar faptul că impotriva “dusmanului personal a lui Voronin” Roşca n-a fost deschis dosar, ne vorbeşte despre multe. Petru Godiac a suferit şi el de pe urma încercării de ai lua apărare lui Ilaşcu, fiind nevoit să fugă din Moldova. Într-o seară, în centrul Chişinăului, sub ochii poliţiştilor l-au bătut câţiva necunoscuţi. Poliţiştii care se aflau alaturi au întors spatele, neintervenind solicitării… Godiac a primit un răspuns “fantastic.”acest lucru nu e de competenţa poliţiei!…” Atunci e straniu cu ce se ocupă poliţia din republică şi n-a sosit oare timpul de a trece cu dârmoiul printre cadrele ei de sus până jos şi despre intelectul cărora în republică se alcătuiesc bancuri?! După o săptmână, întorcându-se acasă Godiac era asteptat la scară de patru inşi care au dat navală după el în apartament. – ”Pe unul din ei l-am recunoscut. El m-a bătut prima oară în stradă. Pe celălalt l-am zărit în timpul acţiunilor noastre de protest în mantie de preot, susţinându-ne. Ei m-au urcat într-o maşină şi m-au dus la Durleşti unde m-au bătut crunt. Îmi spuneau, că mai bine mă împuşcau în Tiraspol şi, că locul meu nu este în Moldova, să plec la fraţii mei români. După ce Iurie l-a bătut pe Şumleanschii şi Zugravu eu i-am transmis prin cineva lui Rosca, că-l voi bate la prima ocazie. Dar… mi-a luat-o inainte… Eu m-am stabilit cu traiul la Cluj, unde locuiesc până în prezent”-povesteşte Petru. Din toţi cei nominalizaţi în ţară a rămas numai Victor Zugravu. – “Iurie s-a ţinut de cuvânt. Dar nu sunt eu primul si nici ultimul care s-a legat cu el şi au suferit de pe urma la aceasta. Multi, au ajuns şi mai rău ca mine. Mi-e mila de mamele lor, care mult au mai pătimit…” – povesteşte Zugravu. Necătând care partid se afla la guvernare sau care din liderii lor, Rosca era sprijinit de forţele SIS şi alte structuri ale statului. Să ne amintim de rafuiala cu  răposatul Gheorghe Ghimpu şi de celelalte răfuieli care iarăşi sunt trecute cu vederea… Nu s-a aplicat nici o sancţiune împotriva lui Roşca cu toate, că instanţele juridice aveau datoria să-i ceară răspuns la unele întrebări… La 11 septembrie 1998 Valentin Ciobanu, fost vice-preşedinte al PPCD în aceleaşi circumstanţe a primit o lovitură în cap. Vinovatul n-a fost găsit. În aceiaşi seară Dumitru Osipov la fel, fost preşedinte al PPCD şi unicul care a îndrăznit să concureze cu Roşca pentru postul de preşedinte al PPCD a fost furat, dus undeva şi maltratat cu bestialitate. Lăsat să moară şi-a venit în fire pe malul Bâcului într-o băltoacă de sânge. Criminalii n-au fost găsiţi… Pe data de 4 august 2007 corpul lui Andrei Buzu, primar de la PPCD în satul Drăsliceni, raionul Criuleni a fost găsit într-o fântână. Criminalii n-au fost găsiţi… Lucruri uluitoare…Dar nu sunt oare prea multe petrecute în jurul lui Roşca şi partidului său?

Trădător profesional

În toate acţiunile lui Iurie Roşca de după alegerile parlamentare din 1994 se urmăresc evident doua scopuri:

1. Cu orice prêţ să se reîntoarcă în Parlament.

2. Să readucă la guvernare PCM – pe V.Voronin. Ultimul scop ne vorbeşte despre multe… Să –şi facă cititorul încheiere. Conform unuia din izvoarele noastre, misiunea “liderului” consta în a readuce şi a menţine Moldova în sfera de influenţa a Federaţiei Ruse. Pentru aceasta la putere trebuia să vină un partid şi o persoană concretă. În aceasta şi consta rolul lui Roşca. Dar pe care partid şi pe care om, vedem din urmatoarele: urmărind faptele lui pas cu pas. La alegerile din 1996 Roşca îl susţine pe Snegur în lupta electorală împotriva lui Lucinschii care era socotit “omul Moscovei”. La prima vedere Roşca nu pledează pentru Rusia, dar aceasta e numai la prima vedere. La primul scrutin Snegur învinge cu o diferenţă de 11% şi Roşca în loc să-i favorizeze o apropiere, o alianţa cu V. Matei care avea peste 10% din electorat Rosca încurajează starea de conflict dintre ei. În rezultat Prezident al Moldovei devine Lucinschii – persoană cu puternice legături la Moscova. În alegerile Parlamentare din 1998 Roşca merge de rând cu Snegur. Liderul PPCD face din nou tot posibilul ca să nu facă alianţă cu V. Matei. După alegeri este formată ADR (Alianţa pentru Democraţie şi Reforme) şi Roşca pentru prima oară devine vice-preşedinte al Parlamentului RM. Nicolae Andronic, persoana de incredere a prezidentului îşi aminteşte: – Liderul PPCD îşi rupea cămaşa de pe el cerşind funcţia de vice-preşedinte, promiţându-i lui Snegur că în 2001 îl va face prezident. “Ajungând în funcţia mult dorită lui Roşca nu ia mai fost de ADR provocând numai certuri între membrii Alianţei. În rezultatul provocărilor lui Roşca toate adunările ADR se prefăceau în ceva de nedescris” îşi aminteşte Sergiu Burcă – fost deputat al PPCD. Spusele lui sunt susţinute şi de Alecu Reniţă. Umatoarea lovitură a “proeuropeanului”Roşca a fost demisia Guvernului Sturza. Straniu este faptul că candidatura lui Sturza a fost propusă anume de Roşca, care i-a cerut în schimb lui Diacov pentru partidul său un şir de funcţii de vază în ministerele principale: funcţia de procuror general, sef al cancelariei de Stat s.a. Într-un cuvânt s-a rugat în aşa mod ca să fie refuzat. După refuzul lui Diacov, Roşca retrage candidaturile a doi membri ai PPCD înaintaţi la posturile de miniştri cu 10 minute înainte de începutul votării Guvernului. Îl învinuieşte pe Sturza de corupţie şi intră în alianţă cu comuniştii.

Operaţia “Voronin –prezident”

Noua alianţă parlamentară între comunişti şi PPCD grabeşte scoaterea din funcţie a prim-ministrului Sturza până la începutul sammitului Consiliului Europei care trebuia să aibă loc în Helsinchi la 10 decembrie 1999 la care se presupunea ca Moldova să se încadreze împreună cu Bulgaria şi România în procesul de aderare la UE. Toate încercările preşedintelui României Emil Constantinescu cât şi a liderilor europeni de ai convinge pe Roşca şi Voronin să păstreze componenţa Guvernului până la sfarşitul sammitului a suferit eşec. Înainte de procedura acordării votului de neîncredere Guvernului Sturza la Chisinău soseşte delegaţia Congresului SUA care încearcă să-l convingă pe Roşca să nu destrame ADR , dar “proeuropeanul “nu poate fi convins şi votează de rând cu Voronin pentru demisia Guvernului. Următorul Prim-ministru al Moldovei Dumitru Braghis la fel ca si vice-premierul Valeriu Cosarciuc au fost înaintaţi de către Roşca şi pe care astăzi îi învinuieşte de corupţie. Daca înţelegem corect, acţiunile lui Roşca de atunci şi le comparăm cu cele spuse azi reiese că liderul PPCD a înaintat la putere numai oameni corupţi?!… În rezultat Moldova pierde şansa de a se integra în UE alături de România şi Bulgaria, rămânând în sfera de influenţă a intereselor Moscovei. Votul de neîncredere dat Guvernului Sturza a lipsit Moldova de 37 milioane dolari SUA, care aveau menirea să acopere o parte din cheltuielele pentru evacuarea trupelor militare ruseşti din Transnistria cât şi la blocarea creditelor Băncii Mondiale în sumă de 35 milioane de dolari SUA. Dacă luăm în consideraţie colaborarea lui Roşca cu serviciile speciale a Rusiei, devin clare multe lucruri… La 30 decembrie 1998 de exemplu, în Parlament trebuia să aibă loc votarea Legii cu privire la Culte care urma să legalizeze activitatea Mitropoliei Basarabiei. Roşca gaseste un motiv de cearta cu Diacov şi părăseşte demonstrativ sala de sedinte. Deputatul N.Dabija îl roagă pe Cubreacov să rămână, dar confratele lui Roşca părăseşte şi el sala. În rezultat, n-au ajuns câteva voturi pentru ca legea să fie primită. De ce s-a întâmplat acest lucru? E cunoscută reacţia negativă a Patriarhiei de la Moscova asupra Mitropoliei Basarabiei. În rezultatul “ingeniozităţii” sale, Iurie Roşca din nou se află în apararea intereselor ruseşti. Roşca dezinformează societatea, ţinând în umbră scopul adevărat al acţiunilor sale, care întru totul corespundea cu strategia SIS-ului. La data de 19 noiembrie 1999 cand trebuia perfectionată legea despre învăţământ pentru ca religia să fie întrodusă în şcoală ca obiect de studiu, comunistii si PPCD au fost în unanimitate împotrivă. Legea lustraţiei, pe care Roşca şi-o înscrie la meritele sale a fost alcătuită de Vasile Nedelciuc şi care i-a fost furata din computer ca mai apoi să apară drept iniţiativă legislativă a PPCD. Frumos a sunat fraza lui Dumitru Diacov acest capitol rostita în şedinţa Parlamentului din anul 2000 adresată lui Roşca: – ”Eu vă rog, ştiind despre legăturile D-tale cu Pasat să-l rugaţi să vă dea orice document referitor la persoana mea, dar ar fi de dorit ca el să ne prezinte şi dosarul D-tale ca să vază toţi deputaţii cum “ciocăneaţi” în anii “90. Continuînd acţiunile sale “proeuropene” Roşca îl distituie pe V.Matei din funcţia de vice- preşedinte al Parlamentului, înlocuindu-l cu Vadim Mişin întărind şi mai tare poziţia lui Voronin şi a partidului comunist. Puţin mai târziu PPCD împreună cu comuniştii votează pentru republica parlamentară. Astfel operaţia condusă de Roşca şi care avea scopul de a pregăti terenul pentru venirea la putere a Partidului Comunist intră în faza finală. La alegerile din 2001 Roşca joacă teatru pe două fronturi. Îi susţine pe comunisti (voturile PPCD puteau să-l aducă în scaunul prezidenţial pe Pavel Barbălat ) şi pe Petru Lucinschii, care dorea alegeri repetate. Datorită “voturilor” nule a PPCD după două tururi nici Barbălat şi nici Lucinschii nu acumulează numărul necesar de voturi. Se anunţă alegeri repetate şi la putere vine V. Voronin. Operaţia misionară a lui Iurie Roşca a luat sfârşit.

Bărbaţi adevăraţi

Noi n-o să vorbim despre bunăstarea personală a liderului PPCD şi nici despre aspectul business-ului din umbră, cărui i-a acordat destulă atenţie presa opoziţionistă republicană. Ne vom opri la altfel de “business”- al lui Iurie Roşca: vanzarea voturilor a deputaţilor PPCD-işti. Despre aceea, că acest lucru poate aduce venituri colosale “Liderul” a înţeles încă în anul 2000. În acea perioadă Voronin “ardea” să devină prim-ministru al RM. dar făr-de ajutorul lui Roşca nu putea să facă nimic. V.Voronin în ultimul moment a hotărât să se retragă: la mai puţin de un an aveau să aibă loc alegerile parlamentare şi-i era frică că s-a întări în funcţia de prim-ministru, pe când scopul era scaunul prezidenţial. La prima vedere Voronin dezicându-se de această funcţie a pierdut bătălia, dar de fapt a câstigat tot războiul, după cum ne-au demonstrat alegerile din 2001. Despre hotărârea lui Voronin de a se dezice de înnaintarea sa la postul de prim –ministru ştia Roşca. Însă acest lucru nu-l cunoştea opozitia pe care Roşca a hotărât s-o “cureţe” de nişte bani.

Totul ce va urma mai jos îl caracterizează fundamental.

Închipuiţi-vă ce mirare uluitoare în ochii liderilor partidelor de opozitie, când Roşca declară în mod deschis: – ”Daca eu nu primesc ceea ce doresc, voi vota pentru ca Voronin să devină premier.” Nici mai mult, nici mai putin: Roşca cere pentru nesusţinerea lui Voronin 360 000 dolari. Roşca va nega acest fapt, dar câtiva din acei care i-au “aruncat” lui Roşca bani pentru cumpărarea acelor voturi fac şi astăzi parte din elita politicienilor Moldovei şi sunt oponenţii lui. În caz de ceva, ei pot confirma acest lucru. Primind suma de bani Roşca votează împotriva lui Voronin, dupa cum şi dorea dânsul. Roşca a jucat opoziţia ca pe note, îndeplinindu-şi şi misiunea şi câştigând bani grei. La alegerile din 2001 Roşca atrage în Parlament altă “locomotivă”-pe generalul Nicolae Alexei, cunoscut în acel timp ca un luptător împotriva corupţiei şi foarte apropiat de Lucinschii. Folosindu-l pe Alexei în calitate de “Ilascu-2”, Roşca intră în Parlament. Numele lui Alexei dispare de pe arena politica a republicii. Alt fapt. În 2001 FPCD organizează protestul în masă împotriva politicii comuniştilor. Este aşezat “orăselul Libertăţii”. Pe Roşca îl poţi vedea scandând cu megafonul în mână împotriva lui Voronin. Şi poporul are din nou încrede în el. Oamenii cu lacrimi în ochi participă la acţiunile PPCD, scandând “Jos comuniştii”. Dorm nopţile în piaţa Marii Adunări Naţionale şi nimeni din ei nu s-a întreabat: -Dacă protestul este îndreptat împotriva comuniştilor, de ce aprovizionarea orăşelului de corturi se face din clădirea guvernului?! Şi de unde are Roşca atâţia bani când România a înţeles prima interesele cărui stat deserveşte el şi incetează să-l finanţeze încă din 2000? Din spusele lui V. Matei, care este megieş cu Voronin, într-o seară, când Piaţa Centrală a capitalei fierbea de spiritele mulţimii în curtea lui Voronin vorbeau doi. Cine? Roşca şi Voronin. Prezidentul vorbea cu acel care îl v-a numi mai târziu –“nastoiaşcii mujic” (bărbat adevărat). Despre ce vorbeau cei doi “oameni adevăraţi,” nu va cunoaşte nimeni niciodată. Dar putem contrapune faptele. Iar ele ne spun următoarele: În 2001 Voronin venind la putere promite să acorde limbii ruse statut de limbă de stat. Mai mult ca atât: aliatul lui Rosca, Voronin a promis să întroducă în şcoli de rând cu limba română si limba rusă. În acel moment acest lucru putea să producă o explozie în societate şi care avea să se răsfrângă negativ asupra partidului comunist. Dar cuvântul dat este sfânt. Voronin îi ordonă lui Vrancea să întroducă în scoli limba rusă ca obiect de studiu obligatoriu la nivelul limbii materne. A doua zi în Piaţa Marii Adunări Nationale a şi început mitingul de protest. Regia lui Iurie Roşca… Asadar, dacă analizăm activitatea lui Roşca şi Voronin pe arena politică vedem, că aceşti doi politicieni făceau totul pentru a întări poziţia Rusiei în RM…)

Deci, e clar că Iurie Roșca a fost unealta Kremlinului, dovezile vorbesc despre asta nu eu, ce m-a făcut să cred că scenariul Roșca se repetă este situația politică foarte complicată din Basarabia. După alegerile din 2009, Rusia a înțeles că Roșca nu va intra în Parlament, astfel majoritatea va fi preluată de forțele democratice și proeuropene, Rusia avea nevoie de un nou Roșca, care să ducă Basarabia exact pe noul drum creat de ruși – euroasia. Desigur că rușii aveau un plan de rezervă, de care prea puțină lume cunoștea, nu în zadar Vlad Filat a devenit deputat pe listele lui Diacov, iar abia în 2009 a fost cunoscut de către societate ca un lider anticomunist. Cine nu-și amintește de campania electorală din 2009? Cine striga Moldova fără Voronin Moldova fără Comuniști?  Vlad Filat. Când Vladimir Voronin a fost ales președintele țării pentru al doilea mandat consecutiv cu voturile lui Roșca, Filat tot a votat pentru Voronin, și după patru ani el striga Moldova fără Voronin Moldova fără Comuniști. De doi ani nu se alege președintele, țara este în haos, Vlad Filat foarte des pleacă la Moscova, ce face acolo doar el și cei cu care se întâlnește știu.  Preşedintele Asociaţiei „Pro Europa” de la Chişinău, Boris Asarov,  a declarat înca din 2008, in cadrul unei conferinţe de presă, că liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Vladimir Filat, ar fi fost agent KGB şi trimis în România sub acoperirea de student la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi. „Trebuie să menţionăm că numitul Vladimir Filat şi-a satisfăcut serviciul militar, în perioada dintre 8.05.1987 – 15.08.1989, la Sevastopol, în cadrul trupelor de grăniceri ale KGB-ului sovietic. După expirarea termenului de satisfacere a serviciului militar, Filat a efectuat un curs de instruire în şcoala specială a KGB din Galiţino, situată în regiunea Moscova. După absolvirea şcolii KGB din Galiţino şi susţinerea cu brio a unor examene riguroase şi a unor teste psihologice, Vladimir Filat a fost inclus în rândurile aşa-numitei „agenturi secrete” a KGB, iar în toamna anului 1990 a fost trimis în misiune în România, unde a fost plasat în rândurile studenţilor basarabeni din Iaşi şi, în acelaşi timp, pus să desfăşoare o amplă activitate economică. Acest haos din societate este convenabil Kremlinului, pentru a “demonstra” că forțele pro-europene nu sunt capabile să conducă țara. Tot mai des observăm cum elementele lui Filat atacă unionismul și România. Despre protestele din 7 aprilie se știa demult, se știa că tineretul va ieși în stradă, de aceea Kremlinul a acționat prin Baghirov, Natalia Morari, pentru al susține pe Filat.

După ce publicația Flux a publicat o serie de articole unde Filat apărea ca rege al contrabandiștilor cu țigări, și cu multe, multe alte păcate, iată că același Vlad Filat apare la ziua lui Roșca cu o sticlă de divin „Prezident” de 50 de ani. Aici apare deja legătura directă și neascunsă  a KGB-istului Roșca cu a KGB-istului Filat, care au ca sarcină împiedicarea Unirii. În campanile electorale Filat ne tot promitea că va repara rușinea din constituție legată de limbă, și ca surpriză sub conducerea lui Filat se încearcă eliminarea din școli a istoriei Românilor, mai sunt necesare dovezi pentru ca acest popor să înțeleagă cine este Filat și cui slujește?

P.S. În 1918 se puneau bazele URSS-ului, Basarabia se unește cu România, 2012 se pun bazele imperiului euroasiatic, Basarabia…

Liniştea Europei plătită cu sânge românesc. O istorie mai puțin cunoscută —

Liniştea Europei plătită cu sânge românesc. O istorie mai puțin cunoscută

A existat un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990. Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”. Liniştea Europei plătită cu sânge românesc. La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit. O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire. Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu? La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”. Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc. Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei. Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea marte lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene.  Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? (…) Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov – Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor.

Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă.Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt. Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi. Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front? Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă?După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă. Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze prim-ministrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917. Basarabia începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă. România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani. Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii franceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela. Iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizaţiei. Drept mulţumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916. (…)

Cristian Negrea

Ordinul de Onoare pentru calendare porno — Noiembrie 17, 2011

Ordinul de Onoare pentru calendare porno

 

Pe timpul când Mihai Ghimpu era președinte interimar, presa moldovenească “liberă și neafiliată politic”, vuia când domnia sa decora pe cineva. Acuma când Marian Lupu împarte medalii celor mai nepotrivite personae, presa se face că nu vede. Iată că pe 15 noiembrie 2011, la Palatul Republicii, Președintele Interimar al țării, domnul Marian Lupu, l-a decorat pe Prea Sfințitul Nicodim, Episcop de Edineț și Briceni, cu Ordinul de Onoare, alături de o serie de înalte personalități ale Republicii Moldova. Pentru ce merite, Marian Ilici,  îl decorează pe Vulpe: Pentru că  pe timpul când activa ca blagocin (protopop) al judeţului Orhei, Ioan Vulpe, a piratat drepturile de autor ale Patriarhiei Române asupra unor cărţi de cult editate de aceasta. Probabil, din dorinţa de a „promova valorile creştin-ortodoxe”, și de a aduna niște bănuți pentru mașinele și casele luxoase în care se smerește și se roagă episcopul pentru binele Kremlinului și a Sfintei Rusii, unde este inclusă și Basarabia. Blagocinul de Orhei a reeditat cărţile româneşti în tipografia sa, dar nu s-a sinchisit să le dea drept volume pe care le-ar fi „îngrijit” Sfinţia Sa şi care au văzut lumina tiparului cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir. Mai mult decât atât, se zice că pentru reeditarea lucrărilor luate din tezaurul spiritual al Patriarhiei Române, Ioan Vulpe ar fi obţinut şi finanţare de la guvern, pe timpul când premier era creştinul Vasile Tarlev. Pentru că episcopul Vulpe pe timpul cănd era blagocin (protopop),  a tipărit şi nişte calendare pornografice în aceeaşi tipografie „bisericească” . Pentru că pe timpul când era preot de mir (căsătorit, cu nevastă şi copii) a dus o viaţă ce nu se înscria în canoanele morale şi creştineşti. Pentru aceste merite episcopul merită Steaua României  nu Ordinul de Onoare a Republicii Moldova. Avansarea ex-blagocinului de Orhei în treapta de episcop a avut loc graţie relaţiilor prieteneşti ale acestuia cu Patriarhul Kirill, care cândva i-a fost rector la Academia Teologică din Leningrad şi tot el l-a hirotonit ca preot. În timpul ceremoniei, PF Kirill s-a adresat lui Vulpe: „Eşti chemat la slujirea arhipăstorească a poporului tău, în Patria ta, într-o situaţie politică complicată…”  La acea ceremonie, proaspătul numit ierarh i-a răspuns Patriarhului Kirill: „Gândurile mele sunt îndreptate către minunata mea Patrie, care de aproape 200 de ani (din 1812?! – n.n.) se salvează împreună cu mulţimea de popoare care alcătuiesc în sine acea Sfântă Rusie care nu există pe hartă, dar a cărei cetăţenie noi o purtăm cu mândrie”. Deci episcopul prin dorința de a reveni în sânul Sfintei Rusii a Republicii Moldova atenteaza la Suveranitatea Republicii Moldova, iar Lupu îl decorează cu Ordinul de Onoare, nu mi-ar fi mare mirarea dacă aș auzi că Lupu la decorat și pe separatistul Igor Smirnov, în Republica Moldova tot e posibil!

 

„Ne vom salva doar revenind la românism și realizând reîntregirea neamului românesc” Gheorghe GHIMPU — Noiembrie 13, 2011

„Ne vom salva doar revenind la românism și realizând reîntregirea neamului românesc” Gheorghe GHIMPU

Gheorghe Ghimpu s-a născut la  26 iulie 1937, în Colonița, jud. Lăpușna, Basarabia. A Studiat la Universitatea Pedagogică din Tiraspol și absolvește în 1960 Facultatea de Fizică și Matematică. Face studii postuniversitare, doctorand la Institutul de Fizică Biologică al Academiei de Științe al Uniunii Sovietice la Moscova între anii 1970-1971. Activează în învățământul preuniversitar, la Strășeni, și în cel universitar, la Tiraspol și Chișinău. Sergiu Miron, profesorul de matematică a lui Gheorghe Ghimpu își amintește că tânărul student se interesa nu doar de știința reală, dar și de istoria neamului. „Gheorghe Ghimpu era un student excelent, învăța foarte bine la toate obiectele. În particular discutam chestiunile din istoria neamului. Îmi povestea că aceasta îl interesează mai mult chiar decât propria teză de doctorat.

Implicarea în Frontul Național-Patriotic

Frontul Național-Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei (FNP), înființat în ilegalitate dupa război, avea drept scopuri ieșirea Moldovei din componența URSS, formarea Republicii Populare Moldovenești, unificând și celelalte teritorii românofone din zonă (Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei, teritorii din stânga Nistrului) și unirea ulterioară cu România. Drapelul Republicii Populare Moldovenești urma sa devina tricolorul, cu o panglică neagră în diagonală, până la realizarea Unirii. Un alt scop era organizarea de alegeri libere pentru organele de conducere ale statului. Limba română pe baza alfabetului latin trebuia sa devină limbă oficială.Printre conducatorii FNP din Basarabia erau Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu si Valeriu Graur. În Bucovina de Nord, mișcarea era coordonata de Alexandru Șoltoianu.

Contactele FNP cu România. Trădarea autorităților române

Sub impactul refuzului lui Ceaușescu de a participa la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia (1968), FNP decide să ceară sprijin României în lupta împotriva puterii sovietice. Astfel, la 29 martie 1969, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, aflat în vizită la București, lasă în cutia poștală nr.6 a oficiului Gării de Nord un plic conținând 70 de pagini privitoare la activitatea și scopurile FNP. Anul urmator, Usatiuc-Bulgăr mai vine o dată la București, cu această ocazie mergând, pe 12 iunie 1970, la sediul Consiliului de Stat al României. Președintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceaușescu, nu-l primeste în audiență. Usatiuc-Bulgăr se întâlnește, până la urmă, cu trei consilieri de-ai lui Ceaușescu (consilierul-șef Predescu și alți doi consilieri care nu s-au prezentat). Audiența durează 3 ore și 40 de minute, Usatiuc-Bulgăr explicând în detaliu activitatea FNP. La plecare, lasă și o serie de documente ale FNP. Pe 30 iunie 1970, printr-o scrisoare strict secretă nr. 14006418, Ion Stănescu, Președintele Consiliului Securității de Stat al Republicii Socialiste România, îl informa pe Președintele KGB al URSS Andropov, despre vizita cetățeanului sovietic Usatiuc Alexandru. Împreună cu scrisoarea, Stănescu îi trimite lui Andropov și plicul cu documentele lăsate de Usatiuc-Bulgăr.

Procesul Usatiuc-Ghimpu-Graur. Represiunea

Alexandru Usatiuc-Bulgăr este arestat pe 13 decembrie 1971 la Kislovodsk. La scurt timp sunt arestați și Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur și Alexandru Șoltoianu. După jumătate de an de anchetă, dosarul nr. 6648 privind lotul Usatiuc-Ghimpu-Graur este trimis la Curtea Supremă de Justiție a RSSM. Judecata durează trei zile. „Avocatul lui Gh. Ghimpu, adus din Leningrad – Vișnevski, a spus aproximativ: ,,Ghimpu e încă tânăr, fără experiență, a căzut sub influența lui Usatiuc”, chipurile a fost instigat de mine și eu aș fi vinovat. A rugat ca curtea sa țină cont de toate astea și să-i facă o reducere a pedepsei cerute de acuzare. Eu l-am întrebat pe Ghimpu: Asa e? El a raspuns ca nu. ” Pe 13 iunie 1972, completul de judecată, format din judecătorii V. Florea (președintele completului), M. Marițoi si L. Dubanjeu , la propunerea procurorului A. Poluektov , dă hotărârea:

–          de a-l condamna pe Alexandru Usatiuc-Bulgăr la șapte ani de închsoare-lagăr corecțional cu regim sever și cinci ani de deportare, în baza art. 67, partea I și art. 69 ale Codului Penal al RSSM;

–          de a-l condamna pe Gheorghe Ghimpu la șase ani de încarcerare în închisoarea-lagăr corecțional cu regim sever, în baza art. 67, partea I și art. 69 ale Codului Penal al RSSM;

–          de a-l condamna pe Valeriu Graur la patru ani de încarcerare în închisoarea-lagăr corecțional cu regim sever, în baza art. 67, partea I al Codului Penal al RSSM. Într-un alt proces,

Alexandru Șoltoianu a fost condamnat la șase ani de închsoare-lagăr corecțional cu regim sever și cinci ani de deportare. Au început persecutiile celor bănuiți de a face parte din FNP. O mulțime de basarabeni și bucovineni au fost dați afară de la lucru, în special, din învățământ. O mulțime de elevi și studenți au fost eliminați din instituțiile de învățământ. Mai mulți tineri au fost puși sub urmărire de către securitate. Gheorghe Ghimpu și-a ispășit pedeapsa de șase ani în lagărele din Mordovia și regiunea Perm ale GULAG-ului sovietic. După „eliberare” i s-a interzis orice activitate pe făgaș pedagogic.

Fondator al Frontului Popular din Moldova

Odată cu proclamarea restructurării, se încadrează activ în Mișcarea de Renaștere Națională și de democratizare a societății. La primul Congres al Frontului Popular din Moldova este ales ca secretar responsabil al Sfatului și membru al Comitetului Executiv ale Frontului Popular.

Deputat în Parlament

În perioada 1990-1994 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Autor al proiectelor de lege privind reabilitarea victimelor regimului totalitar de ocupație și despre controlul de stat. A publicat în presa periodică din Republica Moldova și România numeroase articole politice și de atitudine civică. La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a aprobat tricolorul ca drapel de stat.

Lui Gheorghe Ghimpu i-a revenit meritul de a înălța tricolorul pe clădirea Parlamentului, actualmente clădirea Președenției Republicii Moldova. Scriitorul și deputatul Ion Hadârcă a comunicat ulterior că „atunci când a arborat tricolorul la 27 aprilie deasupra Parlamentului, nu pricepeam de ce își risca viața ridicându–se la niște inălțimi amețitoare. Mai târziu am ințeles că numai Gheorghe Ghimpu putea face acest lucru. Sunt puțini în lumea celor drepți care ar fi trăit o asemenea clipă în viața lor”. Doctor în filologie, Ion Melniciuc a redat emoțiile pe care le-a trăit în momentul în care a fost arborat tricolorul – „Am alergat pe jos cu soția de la Botanica până la sediul Parlamentului, când Gheorghe Ghimpu a arborat Tricolorul. Îl vedeam de la Botanica. Am trăit emoții de nedescris, o stare sufletească nemaivazută, urmărind Tricolorul arborat pe clădirea Parlamentului. Asta a făcut–o Gheorghe Ghimpu. A fost un adevărat patriot”. Gheorghe Ghimpu a fost președintele Asociației victimelor regimului comunist de ocupație și a veteranilor de război ai Armatei Române din Republica Moldova denumită, la Congresul IV din 11 iunie 2000, Partidul Național Român.

Decesul

Gheorghe Ghimpu a trecut la cele veșnice   la 13 noiembrie 2000, în urma rănilor suferite într-un accident rutier petrecut la 27 octombrie 2000, rămas fără elucidare. Gheorghe Ghimpu și colegul său de asociație Ion Caftanat se deplasau în dimineața zilei de 27 octombrie 2000 spre comuna Târnova, jud. Edineț, unde urmau să se întâlnească cu un grup de veterani de război ai Armatei Române. După 3 ore de drum, la ora 6:30 mașina în care se aflau a fost lovită de un camion. Versiunea oficială a autorităților – „Dupa trei ore de drum, la 06:30, din cauze deocamdată necunoscute, Ghimpu a pierdut controlul autoturismului și a lovit în plină viteză un copac.” În urma impactului Ion Caftanat a decedat pe loc, iar Gheorghe Ghimpu a fost transportat la spitalul din orașul Donduseni, iar apoi la Spitalul de Urgență din Chișinău, unde a murit la 13 noiembrie 2000. Presedintele Partidului Liberal, Mihai Ghimpu, fratele lui Gheorghe Ghimpu, a menționat în cadrul unui simpozion în memoria lui Gheorghe Ghimpu desfășurat la 27 iulie 2007 că, la vârsta la care a plecat din viață, badea Gicu era încă foarte puternic. „Dacă nu s–ar fi organizat acel accident, astăzi la sigur era printre noi. Totuși, Gheorghe Ghimpu a lăsat în urma sa o comoara, și anume dragostea față de tot ce e romanesc. Nu în zădar, când am ridicat piatra comemorativă la Colonița, am scris pe ea cuvintele lăsate de Gheorghe Ghimpu: „Ne vom salva doar revenind la românism și realizând reîntregirea neamului românesc”. A fost greu până acum, dar sperăm că ne va fi mai ușor, deoarece sânge din sângele lui, pentru prima dată de la 40′ încoace, de când am fost conduși doar de cei cu școală sovietică, deține o funcție înaltă în acest stat. Primarul Dorin Chirtoaca, acceptând să lupte pentru cauza națională, și–a asumat o mare răspundere și sunt convins că a conștientizat acest lucru” . Gheorghe Ghimpu nu este unicul care a decedat datorită “bunăvoinței” serviciilor secrete rusești KGB, vă prezint mai jos o listă neagră a celor care au decedat sau au avut de suferit, întocmită de KGB. Serviciile secrete ruseşti şi moldoveneşti au lichidat sau au încercat să-i elimine de pe scena publică pe unioniştii basarabeni.

MISTER. Mai multe personalităţi ale vieţii culturale basarabene au murit suspect.

După aproape 48 de ore de comă, poetul basarabean Grigore Vieru a murit din cauza leziunilor căpătate după un accident de circulaţie la doar câţiva kilometri de Chişinău. O altă moarte suspectă pusă în cârca serviciilor secrete, ruseşti sau moldoveneşti. Puse cap la cap, toate dispariţiile „accidentale“ ale mai multor unionişti din Republica Moldova, care prin lucrările lor au „ţipat“ apropierea de România, ba chiar unirea cu fraţii de dincolo de Prut, au devenit subiecte de anchetă pentru unii, iar Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) de la Chişinău, instituţie de arătat cu degetul.

Lista neagră a KGB-ului

Cazul care a declanşat suspiciunile legate de morţile succesive ale oamenilor de cultură este cel al Doinei şi Ion Aldea-Teodorovici. Percepută ca o tragedie naţională, moartea celor doi a ridicat multe semne de întrebare după 29 octombrie 1992, ziua în care maşina cu care mergeau dinspre Bucureşti către Chişinău s-a oprit brusc, într-un copac. Cuplul care l-a readus pe Eminescu în Basarabia şi care după 1989 a purtat unirea în toate cântecele a lăsat loc de dubiu şi de ură. Mâna rusească s-a făcut simţită şi urma să intervină, din nou, în vieţile altora care au visat la trecerea Prutului spre „acasă“.

„Podul de flori“, crime şi borcanul cu vitriol

Printre basarabenii care şi-au luat gândul de la unirea cu România, decedaţi sau ameninţaţi „accidental“ sunt:

•             GHEORGHE GHIMPU – fratele preşedintelui Partidului Liberal din Republica Moldova, Mihai Ghimpu. A făcut şapte ani de Gulag şi a fost fondatorul mişcării naţionale de eliberare a basarabenilor. Deputat în primul parlament al Republicii Moldova, deţinut politic şi preşedintele Asociaţiei Victimelor Regimului Comunist, a murit în 2000 într-un accident de circulaţie, maşina în care se afla fiind lovită de un camion.

•             NICOLAE COSTIN a fost primar al municipiului Chişinău şi coautor al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, din 1991. Atitudinea proromânească pe care a introdus-o în administraţie a fost motivul care i-a făcut pe ruşi să-l ucidă, în 1995, prin intoxicarea cu cesiu radioactiv infiltrat în scaunul maşinii de serviciu. Bănuiala este întărită şi de moartea şoferului său, din cauza aceleiaşi boli, leucemia.

•             EPISCOPUL DORIMEDONT a murit în anul 2006, în urma unui accident de maşină. Spitalizat imediat la Institutul de Neurologie, condus de medicul Rusu, cuscru al preşedintelui Vladimir Voronin, episcopul a fost tratat necorespunzător de către doctorii din spital. Aşa cum spun dovezile, moartea i s-a tras de la apropierea de Biserica Ortodoxă Română.

•             MIHAIL GARAZ, poet basarabean, a fost găsit în pragul casei sale împuşcat. Studierea istoriei românilor şi recunoaşterea limbii române pe pământul aproape rusificat l-a făcut să dispară, fără ca asasinarea să fie anchetată. Criminalul a rămas pedepsit doar în conştiinţa celor care construiesc poveştile post-mortem.

•             ION GHEORGHIŢĂ a fost şi el lăsat pradă pistolului, chiar în faţa blocului în care locuia. Poetul, cunoscut ca unionist vehement, a lăsat în urmă o anchetă greu de descifrat. Ca şi în alte cazuri, asasinul trebuie dat uitării.

•             DUMITRU MATCOVSCHI, poet al Basarabiei, a fost strivit de un autocar pe trotuar, supravieţuind după patru luni în comă. „Accidentul a fost înscenat“, au spus cei din Republica Moldova, convinşi că Matcovschi îi incomoda mult pe ruşi şi ar fi trebuit să tacă.

•             NICOLAE RUSU, directorul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, a căzut, la rândul lui, victimă a serviciilor secrete ruseşti. Gândul rău pus de KGB, din cauza relaţiilor sale cu România, s-a materializat într-un borcan cu vitriol, aruncat în faţă. Făptaşul şi „accidentul“ s-au trecut cu vederea.

•             ALECU RENIŢĂ, preşedintele Mişcării Ecologiste din Basarabia, a fost ţinta numeroaselor ameninţări telefonice. Într-o seară, domiciliul i-a fost devastat de un grup înarmat cu răngi de metal.

•             NICOLAE DABIJA, preşedintele Forumului Democrat al Românilor din Moldova, a fost bătut de patru ori. Chiar dacă a vrut unirea, dosarele penale care i s-au întocmit au adus acuze ilare: „acţiuni împotriva statalităţii româneşti“.

•             ION IOVCEV, directorul Liceului „Lucian Blaga“ din Tiraspol, a fost arestat de poliţiştii transnistreni, care au luat cu asalt instituţia. O vizită a lui Ioncev în Statele Unite, în 2005, i-a făcut pe ruşi să se simtă ameninţaţi. L-au maltratat şi, din când în când, îl ameninţă cu moartea.

 

Când politicienii noștri vor avea curajul să ceară tezaurul României? — Noiembrie 11, 2011

Când politicienii noștri vor avea curajul să ceară tezaurul României?

Ieri ministrul MAE Român, Teodor Baconschi, a declarat la Kiev că România nu are pretenții teritoriale față de Ucraina. Nu am avea pretenții dacă Ucraina nu ar fi furat României Basarabia de Sud și Bucovina de Nord. Nu avem pretenții față de teritoriile furate, nu avem pretenții față de tezaur, nu va-ți săturat să stați cu capul plecat și fiecare prost să-și bată joc de tine popor cu o istorie bogată și cu un trecut glorios? 

Tezaurul României este tezaurul care a fost trimis în Rusia în timpul primului război mondial și care nu a mai fost niciodată returnat în întregime. El includea tezaurul Băncii Naționale a României, valori aparținând unor diverse bănci românești private, societăți comerciale, persoane particulare, colecții de artă, bijuterii, arhive, etc. Toate acestea au fost transportate din România spre Rusia țaristă în timpul primului război mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României și amenințau să ocupe întreg teritoriul național. După Marea Revoluție din Octombrie și preluarea puterii de către comuniști, sub conducerea  sifiliticului Lenin, proaspăt instalata putere criminală sovietică a sechestrat tezaurul și a refuzat restituirea acestuia. Aceasta a fost parțial restituit, în trei tranșe separate, în anii 1935, 1956 și 2008, ca un semn de bunăvoință al sovieticilor și ulterior al rușilor. Dar cea mai mare parte din tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia. Clasa noastră politică fricoasă, trădătoare, nici măcar nu doresc să încerce să recupereze bugățiile neamului nostru, toți criminalii lumii triesc pe bogățiile pământului nostru.

Contextul istoric

În august 1916, România luase decizia intrării în război, alături de Antantă. Deși campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare și bulgare au preluat inițiativa ocupând în toamna aceluiași an Dobrogea, Oltenia și Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala țării de la București la Iași și să organizeze rezistența în fața invadatorilor în Moldova. Pe acest fundal, în luna noiembrie, s-a decis și mutarea sediului Băncii Naționale a României, ocazie cu care și tezaurul său a fost transportat la Iași. Principalul activ cuprins în tezaur era cantitatea de 93,4 tone de aur, formată din 91 de tone de monede istorice de aur și 2,4 tone de lingouri de aur. Conform convențiilor aplicabile în acea vreme, aurul avea rostul de a garanta emisiunile monetare de lei românești. Cele 91 tone de monezi de aur aparțineau băncilor românești particulare, existente pe piața românească în acea vreme, firmelor private și persoanelor private, iar cele 2,4 tone de lingouri de aur aparțineau, în exclusivitate, Băncii Naționale a României. Rușii au solicitat să nu se semneze protocoale de predare/preluare cu mai multe bănci, firme și persoane fizice din România, ci să se semneze doar un singur protocol cu Banca Națională a României, urmând ca BNR să colecteze toate aceste valori de la fiecare entitate românească în parte. La acea dată Banca Națională a României era în totalitate o bancă privată, în care statul român nu era deloc implicat. La începutul lunii decembrie 1916, frontul de apărare nu era încă stabilizat și se punea în mod serios problema evacuării guvernului peste râul Prut, în Rusia. La 2 decembrie, Consiliul General al BNR aproba în principiu posibilitatea punerii la adăpost a tezaurului în Rusia, punct de vedere care, la 8 decembrie, era susținut și de guvern, prin vocea ministrului de finanțe Emil Costinescu, care evoca între altele și precedentul creat de Banca Națională a Franței (care decisese transferarea tezaurului său în Statele Unite ale Americii. Costinescu menționa și varianta transferării tezaurului la Londra, dar considera că drumul ar fi fost prea periculos, dată fiind și amenințarea suplimentară pusă de submarinele germane. De aceea, soluția preferată era depunerea tezaurului laolaltă cu tezaurul imperiului țarist, la Kremlin.

La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri aproba transferul tezaurului în Rusia, după ce ministrul Rusiei la Iași, generalul A. Mossoloff comunicase, la 11 decembrie că este autorizat să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special al tezaurului BNR, adăugând că guvernul imperial rus garanta integritatea lui atât pe timpul transportului, cât și pe durata șederii lui la Moscova. Protocolul care prevedea predarea Tezaurului în aur către delegații guvernului imperial rus a fost semnat la Iași, la 14/27 decembrie 1916.

Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei includea trei categorii principale de valori:

a)      acte, documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, odoarele mănăstirești din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, colecții ale multor instituții publice și particulare;

b)      efecte publice și alte valori (cum ar fi acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, gajurile Muntelui de Pietate etc.);

c)       o cantitate de 93,4 tone de aur (91 de tone de monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care aparținea Băncii Naționale a României); valoarea actuală a acestui stoc metalic, niciodată restituit, este de aproximativ 2,8 miliarde dolari;

Transferul tezaurului în Rusia

Primul transport

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul de Finanțe român și Banca Națională.

Transportul a plecat imediat și a sosit la Moscova la 21 decembrie 1916. Din partea BNR au fost delegați să însoțească transportul directorul Theodor Capitanovici (care avea și însărcinarea de a rămâne la Moscova și să păstreze două din cheile compartimentului unde aveau să se depoziteze valorile), cenzorul A. Saligny și casierul central M.Z. Dumitrescu.

Delegații români și ruși au început inventarierea conținutului casetelor la 9 ianuarie 1917, operațiune care a durat până la 4 februarie, iar la 16 februarie s-a redactat un protocol definitiv în această chestiune, semnat de reprezentanții Ministerului de Finanțe rus și de delegații părții române, la care se adăuga consulul român de la Moscova, P. Guerin. Casetele cu tezaurul erau sigilate, iar reprezentanții BNR aveau dreptul să verifice oricând compartimentul unde acestea erau depozitate, iar restituirea valorilor urma a se face delegaților BNR, investiți în mod special pentru acest scop.

Al doilea transport

La începutul anului 1917 izbucnea la Petrograd Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către criminalii bolșevici. Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politic români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Herson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor.

La 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia. S-au făcut pregătiri pentru transportarea valorilor BNR în Rusia, precum și a celor aparținând Casei de Depuneri și altor instituții publice și particulare. Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei vagoane reprezentau valorile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, iar restul reprezentând titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri ocupau 21 de vagoane, respectiv 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

Trenul a ajuns la Moscova la 3 august 1917, transportul fiind păzit de partea rusă; din partea română au supervizat transportul reprezentanți ai următoarelor instituții: Banca Națională, Casa de Depuneri, Banca de Credit, Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială, Banca de Scont. Valorile Băncii Naționale din al doilea transport au fost depozite la Kremlin, în care fusese depus și stocul metalic și bijuteriile Reginei Maria ce fuseseră aduse cu primul transport, în timp ce valorile tezaurul Casei de Depuneri a fost depozitat la localul Casei de Împrumuturi și Depozite a Rusiei.

Sechestrarea tezaurului

În februarie 1917 la Petrograd izbucnea revoluția rusă. Porniți la revoltă din cauza crizei economice în care se afla Rusia în timpul primului război mondial, precum și a provocărilor agenților germani, revoluționarii ruși au obținut în scurt timp controlul asupra capitalei. La 15 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său Mihail, care însă a refuzat învestitura, puterea fiind preluată de un guvern provizoriu, condus până la 20 iulie de prințul Lvov, iar de atunci de Kerenski. La 17 aprilie, avea să revină din Elveția și Lenin, transportat într-un vagon plumbuit; în cele din urmă, la 7 noiembrie, Lenin avea să preia puterea, înlăturând prin forță guvernul provizoriu.

Tulburările aveau să cuprindă și Moscova; garda de cazaci însărcinată cu paza tezaurului românesc a trecut de partea revoluției. Pentru a asigura siguranța valorilor românești depozitate la Kremlin au fost trimiși 20 de jandarmi rurali îmbrăcați în civil, plecați de la Iași la 15 noiembrie 1917, dar care, în lipsa permisiunii autorităților bolșevice nu au putut să-și îndeplinească misiunea. Paralel, se făceau demersuri pentru transferarea tezaurului în Statele Unite ale Americii. Aliații însă nu puteau garanta siguranța transportului; lucrul nu era surprinzător, câtă vreme tezaurul ar fi urmat să traverseze întreaga Siberie într-o perioadă de mare dezordine socială.

Între timp, situația se complica și în Moldova, unde se refugiase guvernul. Armata rusă de pe teritoriul românesc era în curs de bolșevizare, iar comandantul său, generalul Scerbacev nu mai avea controlul asupra acesteia. La Socola, lângă Iași, se instalase un adevărat Stat Major bolșevic care avea drept obiectiv înlăturarea regelui Ferdinand I, instituirea unui regim sovietic în România și asasinarea lui Scerbacev. Împotriva acestuia s-a organizat un atentat la 21 decembrie; acesta eșuând, comandantul rus a cerut sprijinul armatei române pentru distrugerea centrului bolșevic de la Socola. Consiliul de Miniștri, după multă chibzuință, a aprobat cererea, dezarmând soldații ruși și expediindu-i peste Prut. Acest fapt a plasat însă România în conflict deschis cu puterea bolșevică ce se instalase la Petrograd, care, cu încălcarea regulilor diplomației, l-a arestat pe Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd, pe care l-a ținut în detenție vreme de trei zile.

Mai mult însă, nu s-a rezolvat problema cauzată de bolșevizarea armatei. La 15 martie 1917, în Basarabia se proclamase Republica Democratică Moldovenească, dar armatele rusești în descompunere făceau imposibilă instaurarea ordinii. În aceste condiții, Sfatul Țării cerea intervenția armatei române, care a trecut Prutul la 20 ianuarie 1918. La 26 ianuarie, Rusia, prin Troțki, comisarul afacerilor externe, anunța ruperea relațiilor diplomatice cu România, iar generalul Scerbacev era scos în afara legii și declarat ca dușman al poporului. Tot atunci, Troțki declara că „fondurile românești depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor fonduri și a predării lor în mâinile poporului român” .

În urma ruperii relațiilor diplomatice, interesele României în Rusia au continuat să fie reprezentate, cu titlu temporar, de ambasadorul Franței la Petrograd (Noulens), respectiv de Eirick Labonne, consulul francez la Moscova. Acesta din urmă a preluat de la consulul român, la 2 februarie 1918 arhiva Consulatului General Român de la Moscova. Cu aceeași ocazie, lui Labonne i s-au remis protocoalele de depunere la Kremlin a tezaurului Băncii Naționale și respectiv de depunere a valorilor Casei de Depuneri, precum și cheile de la compartimentele unde erau depozitate valorile BNR. Cheile au rămas în posesia consulului francez până în august 1918, când acesta a fost arestat și expulzat, cheile fiind predate consulului Danemarcei și apoi celui al Norvegiei. În septembrie 1918 ultimii reprezentanți ai României părăseau Moscova, iar din acel moment nu s-a mai cunoscut nimic cert despre soarta tezaurului.

Restituirea parțială a unor bunuri din Tezaur

Prima restituire parțială din 1935

În seara zilei de 16 iunie 1935, în gara Obor din București, sosesc 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin. Consulii Nicolau și Popovici au supervizat deschiderea fiecărui vagon în parte. Lăzile cu bunuri au fost predate diferiților reprezentanți ai instituțiilor prezente la descărcarea bunurilor. Pentru fiecare descărcare și predare de obiecte și bunuri s-a întocmit un proces-verbal de predare-primire. În documente au fost menționate numărul de lăzi, conținutul lor detaliat, greutatea și numărul de ordine din lista de inventar care fusese întocmită la data încărcării lor cu destinația Moscova, în decembrie 1916 și  iulie – august 1917.

Bunurile și efectele bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.) au fost predate inspectorului I. Ciolac, șeful Comisiei de Supervizare a Guvernului Român, cu indicația ca ele să fie transmise Ministerului de Finanțe de la București. Toate inventariile efectuate în comun de partea rusă și română, semnate de fiecare reprezentant autorizat al instituțiilor românești beneficiare a acestor bunuri din Tezaur, au fost remise reprezentanților Ministerului Afacerilor Externe de la București. La solicitarea părții ruse s-au efectuat verificări comparative cu listele de inventar, cele emise la data transmiterii bunurilor în Rusia, cu cele actuale, din iunie 1935, conținând bunurile recepționate de partea română. În marea lor majoritate (1.436 de lăzi), verificările au confirmat că au fost predate aceleași bunuri cu cele existente în listele de inventar, la data expedierii lor spre Moscova. Totuși, au fost găsite 7 lăzi, cu diferite bunuri, care nu figurau în listele inițiale întocmite în 1916. Acestea au fost predate Ministerului Român de Interne, urmându-se aceeași procedură de inventariere și de întocmire a unui proces-verbal. Întreaga operațiune de identificare, sortare și predare a celor 1.443 de lăzi a avut loc între 19 iunie și 27 iunie 1935, lucrându-se efectiv de la orele 8:00 la 17:30. În documentele întocmite s-a făcut precizarea că nici o ladă nu mai avea sigiliul original, deci era clar că lăzile fuseseră desigilate, iar o bună parte din ele erau foarte degradate. Singurele bancnote restituite Băncii Naționale a României au fost cele românești, în valoare totală de 198.000 lei. Au mai fost găsite și alte câteva bancnote străine, stivuite printre cele românești, care au fost predate Ministerului de Finanțe.

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

La data de 28 iunie 1935 delegatul român G. Paraschivescu a semnat un raport de recepționare a acestor bunuri, cu specificația că nu s-a predat nicio cantitate de aur și nici bijuterii sau alte obiecte de valoare.

A doua restituire parțială din 1956

După preluarea puterii de forțele comuniste în 1945 și a prezenței trupelor sovietice în țară, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autoritățile române, fiind aproape uitată. În mod neașteptat, la 12 iunie 1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult religios, etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS include nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi.

Literatura comunistă a vremii punea restituirea tezaurului pe seama unei porniri „spontane și amicale” din partea URSS și acredita ideea că întregul tezaur ar fi fost restituit, informație care abia după căderea comunismului în România a putut să fie mai detaliat cunoscută. România era însă nemulțumită, fiindcă „grosul” Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu fusese niciodată restituită.

A treia restituire parțială din 2008

După căderea comunismului în România și în Rusia, președintele României, Ion Iliescu, l-a trimis la Moscova, în vara anului 1994, pe ambasadorul Traian Chebeleu, cu sarcina de a solicita Kremlinului „găsirea unei soluții de rezolvare a problemei Tezaurului României”. Noua conducere de la Kremlin a preluat scrisoarea oficială a Administrației Prezidențiale de la București și a răspuns că „pentru Rusia, așa zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există”.

Situația părea fără ieșire, cu atât mai mult cu cât Moscova a trimis la București o delegație, în toamna anului 1994, care i-a comunicat președintelui Ion Iliescu că „problema Tezaurului, la nivel oficial, diplomatic și politic, între cele două țări, a fost definitiv rezolvată prin Protocolul semnat la Moscova, pe 6 septembrie 1956, inclusiv toate anexele sale, de academicianul Mihail Ralea, reprezentantul oficial al Guvernului Republicii Populare Române, în problema Tezaurului României, protocol care prevedea restituirea bunurilor istorice către Guvernul Republicii Populare Române”. Acest protocol a fost însă semnat numai de academicianul Mihail Ralea, nu și de ceilalți membri ai delegației României, și anume: ambasadorul României la Moscova, Mihail Dalea, adjunctul ministrului Culturii, Constantin Prisnea, directorul Institutului de Artă al Academiei Republicii Populare Române, academicianul Gheorghe Oprescu, academicianul și poetul Tudor Arghezi, academicianul Oțetea și de directorul Galeriilor Naționale de Artă, Marin Bunescu. Toți acești delegați români nu au fost de acord să semneze acel protocol, în schimb l-au lăsat doar pe academicianul Mihail Ralea să semneze protocolul oficial și anexele sale, iar ceilalți membri ai delegației române doar au fost prezenți la semnarea oficială a protocolului și a anexelor sale.

Dar iată că tot delegația Moscovei i-a prezentat președintelui Ion Iliescu o soluție de rezolvare a problemei, prin mărirea exponențială a schimburilor economice și comerciale dintre cele două țări, oferind României un pachet de 32 de proiecte economice și comerciale, care să se deruleze prin intermediul firmelor private, din care proiectul cu nr. 32 să se denumească „restituirea componentei de metale prețioase către Banca Națională a României”. De fapt, acest proiect ar fi însemnat chiar restituirea monezilor și lingourilor de aur către Banca Națională a României.

Iliescu a fost încântat de oferta rușilor și a predat problema, spre rezolvare, consilierului său pe probleme speciale, Ioan Talpeș. Acesta s-a arătat însă sceptic față de oferta Moscovei și a cerut, ca o dovadă de bună credință, ca partea rusă să predea României un set de 12 monede de aur, ce provin din primul transport al Tezaurului la Moscova, din primul tren și din prima ladă, conform listei de inventar existentă în arhive.

Partea rusă s-a conformat și a trimis imediat un delegat la București, în decembrie 1994, cu cele 12 monede de aur cerute de Ioan Talpeș, numai că nici o autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească. Abia în data de 6 martie 2008, cu actul de donație nr. 1.272, emis de Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Istorie a României, donație înregistrată cu nr. 867/06.03.2008, s-a reușit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediții din Franța și Belgia, dintre anii 1854 și 1909, în greutate totală de 77,09 grame. Șeful Cabinetului Numismatic și Tezaur Istoric din cadrul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberländer Târnoveanu a semnat actul de primire și a certificat că „toate monedele prezentate sunt autentice”.

Demersuri pentru restituirea tezaurului

Perioada interbelică

Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internațional de România la Conferința de Pace de la Paris în ședința Comisiei Reparațiunilor, ținută la 8 aprilie 1919. România solicita ca Germania și alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 lei aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăuga suma de 7.000.000 reprezentând contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum și valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde lei. S-au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând s-a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană și că starea de lucruri existentă în Rusia era – și ea – imputabilă tot Germaniei.

Tratatul de la Versailles, încheiat în iunie 1919 nu făcea mențiune însă despre această problemă, în schimb făcea răspunzătoare Germania și asociatele sale de toate pierderile pricinuite guvernelor aliate. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită de o Comisie a Reparațiunilor, care, deși sesizată de România, a respins pretențiile de despăgubire ale acesteia. Obligația Rusiei de a restitui tezaurul a fost însă confirmată de rezoluția Conferinței Economice Internaționale de la Genova (1922).

Și după aceasta s-au mai făcut eforturi pentru a rezolva problema tezaurului, dar acest lucru nu s-a reușit. În 1936, în contextul unei ușoare încălziri a relațiilor dintre România și URSS, au fost restituite o serie arhive românești, dar de mică însemnătate raportate la întregul ansamblu de bunuri depozitate la Moscova. Cu aceeași ocazia însă au fost repatriate și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir.

Perioada comunistă

Date fiind relațiile frățești dintre guvernele României comuniste și cel sovietic, problemele potențial litigioase dintre cele două țări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându-se relativ puține eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative,  probabil cea mai importantă, s-a consumat în 1965, când Nicolae Ceaușescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român. Reacția sovietică a fost însă brutală; potrivit declarației lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, problema era „veche de 50 ani”, „ținea de raporturile dintre Rusia țaristă și România regală” și că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Saratov și Kazan pentru a se păstra, informațiile din acest punct lipsind. În plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea și ea datorii față de Rusia în valoare de 300.000.000 de dolari, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparațiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de-al doilea război mondial fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică și nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuțiilor cu guvernul sovietic.

Perioada actuală

La 4 iulie 2003 s-a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s-a agreat totuși constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Comisia s-a întâlnit pentru prima dată în perioada 19- 21 octombrie 2004, la București, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganivici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent. In 19 aprilie 2004 firma germana Capital Consulting a transmis catre Banca Nationala a Romaniei, o oferta de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a raspuns niciodata acestei oferte, venita pe canale private, din partea Kremlinului.

Un an fără Adrian Păunescu — Noiembrie 4, 2011

Un an fără Adrian Păunescu

Adrian Păunescu, fost  poet, publicist, textier, om politic român. Născut la 20 iulie 1943, satul Copăceni,  județul Bălți, Basarabia. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Adrian Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock. Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii . După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.

În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu. Totuși poetul nu a încetat să-și exprime admirația față de anumite laturi ale comportamentului lui Ceaușescu nici după încetarea regimului comunist.  Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalități ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspirație occidentală. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. Păunescu a întreținut relații strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat și partid. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.

Familia și educația

Deși născut în Basarabia, Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova și, în 1960, Școala Centrală, fiind coleg, printre alții, cu actrița Silvia Năstase. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din București.

Scriitor

A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare. Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra. Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră „ultimul mare poet social român”.

În Cenaclul Flacăra

La 17 septembrie 1973, Adrian Păunescu, înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori. Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori. În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra – Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități. În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.

La 7 mai 1990 înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999

Jurnalist și om de televiziune

În anii 1970 Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra. Între anii 1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național („Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.), 1985-1989 – numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio și televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992.

Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice și culturale, la Televiziunea Româna 1 , cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992 și TVR 2 ,(Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din București, Tele + și Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroșani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reșița, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.

La 27 martie 1998 , de ziua când s-a infaptuit unirea Basarabiei cu tara mama în 1918, realizează Duplexul București-Chișinau, la TVR 2, la 21 martie 1998 – 2 aprilie 1999 – realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte – Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii . Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999 iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”. La 7 martie-14 decembrie 1999 – realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor – Fotbal Club Antena 1. Din 26 ianuarie 2000 – realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara)

Om politic

Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989. Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 a devenit membru al Partidului Comunist Român. Ca membru al PCR, a fost sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985. După revoluția din 1989, s-a retras pentru scurt timp din viața publică, dar din 1992 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii (de orientare socialistă, absorbit ulterior de Partidul Social Democrat), căruia i-a devenit vicepreședinte în 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994; în legislatura 1992–1996 a fost senator de Dolj din partea acestui partid. Ca senator, a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, și, din această calitate, observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995). În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită. În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996, la care a obținut, însă, doar 0,69% din voturi, pierzând alegerile în primul tur de scrutin.

Tot la alegerile din 1996, PSM nu a mai intrat în parlament, iar din 1998, Păunescu a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat), partid cu care fosta sa grupare, PSM, avea să fuzioneze ulterior. Ca membru al PSD, a fost ales din nou senator de Dolj, pentru legislatura 2000-2004. În această nouă legislatură, a îndeplinit din nou funcția de Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă. De asemenea a fost membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău, precum și al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză , Turcia și Portugalia. În legislatura 2004–2008, a fost senator de Hunedoara din partea PSD.

Decesul

La 26 octombrie 2010, Adrian Păunescu era internat la secţia de Terapie Intensivă a Spitalului de Urgenţă Floreasca , având probleme cardiace, pulmonare, renale şi hepatice. Starea de sănătate a poetului s-a deteriorat în noaptea de marţi spre miercuri, când a fost conectat la aparate, pentru susţinerea funcţiilor cardiace şi respiratorii. Doctorul Şerban Brădişteanu, şeful Clinicii de chirurgie cardiovasculară a Spitalului Floreasca, într-o declaraţie de presă de joi, la ora 17:00, a spus că starea poetului este „extrem de gravă”, „mai având nişte stopuri”, iar situaţia lui Adrian Păunescu depăşeşte resursele terapeutice ale unităţii. Chiar dacă în ultima perioadă starea de sănătate a poetului a fost şubredă, Adrian Păunescu nu a încetat să scrie editoriale. Pe patul de spital a scris poezia  intitulată „De la un cardiac, cordial”, Adrian Păunescu îşi manifesta dorinţa de a mai câştiga puţin timp printre cei vii:

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate.

La 5 noiembrie 2010, la ora 7:15 inima maestrului a încetat să bată. Moartea marelui poet Adrian Paunescu ne-a reamintit ca trebuie sa fim mandri ca suntem romani si ca istoria noastră stă scrisă în versuri.

Execuţia Mareşalului Ion Antonescu —

Execuţia Mareşalului Ion Antonescu

Conformându-se dispozitiunilor articolului 19 din Regulamentul No. 12/1942, Comandantul Grupei a comandat pregatirea armelor, ochirea si focul, care s-a executat cu arme de tip militar. Dupa încetarea focului. Domnul Medic legist Doctor Alexandru Gr. Ionescu, constatând ca cei executati dadeau înca semne de viata. Comandantul Grupei de executie a executat loviturile de gratie, tragând cu revolverul în capul fiecarui condamnat. La ora 18:12 Domnul Medic legist a constatat moartea tuturor celor patru condamnati mai sus aratati, prezentându-ne separat actul sau de constatarea mortii, act ce se anexeaza în original prezentului proces-verbal. Cadavrele condamnatilor executati au ramas pe loc timp de o ora sub paza unei garzi formata dintr-un sef si opt gardieni publici.

La orele 19:15, cadavrele au fost luate în primire de Domnul Procuror Gheorghe Sandulescu, pe care l-am însarcinat sa procedeze la perchezitionarea lor si sa dreseze proces-verbal de cele ce va constata. Dupa aceasta Domnia sa a luat masuri pentru transportarea cadavrelor la Crematoriul Cenusa din Bucuresti în vederea incin-rarii lor, urmând ca, potrivit dispozitiunilor primite de la Domnul Prim Procuror Jean Nicolau, sa se dispuna ulterior asupra eventualei lor predari catre familiile respective. Mentionam ca dintre rudele celor executati. Doamna Lita Colonel Savovici-Baranga, mama lui Ion Antonescu, si Doamna Doctor Gabriela Paraschivescu-Vasiliu, sotia lui Constantin Z. Vasiliu ne-au spus prin Domnul avocat Constantin Paraschivescu-Balaceanu câte o petitiune prin cari solicitau fie sa li se predea cadavrele, fie – în caz de incinerare – sa li se predea urnele cu cenuse. Aceste cereri se anexeaza de asemeni la prezentul act. Mentionam în mod expres ca, pâna în momentul executarii, nici unul dintre condamnati nu ne-a încredintat nici un fel de înscris sau vreun obiect.

La ora 20:00 s-a parasit de noi si de domnul grefier incinta închisorii militare Jilava. Drept care am încheiat prezentul proces-verbal în patru exemplare, urmând ca, potrivit art. 22 din Regulamentul No. 12/1942, primul exemplar sa fie trimis Tribunalului Poporului din Bucuresti, Completul I de judecata, spre a fi atasat la dosarul cauzei, al doilea exemplar sa fie trimis Ministerului Justitiei, al treilea exemplar sa fie pastrat în arhiva Parchetului Tribunalului Ilfov, iar al patrulea exemplar sa fie trimis Domnului Comandant al închisorii Militare Jilava, pentru a-l trimite Oficiului Starei Civile pentru înscrierea mortilor în registrele starii civile.

Se va raporta Ministerului de Justitie ca cei patru condamnati despre care se vorbeste în prezentul act au fost executati.

PROCUROR ASISTENT

Alfred V. Petrescu Gheorghe Sandulescu

Acesta este actul care marcheaza sfârsitul tragic al unuia dintre cei mai mari patrioti români. Asasinii Maresalului Ion Antonescu nu trebuie considerati cei care au pus în executarea hotarârea de condamnare la moarte. Am convingerea ca procesul verbal nu reproduce, cu fidelitate absoluta, modul în care s-a desfasurat executia. Unele detalii, supara¬oare pentru cei care au pus la cale aceasta înscenare judiciara, mai mult ca sigur, nu au fost consemnate. Se pune întrebarea, cine si de ce a refuzat predarea cadavrelor celor executati ori a urnelor cu cenusa rezultata prin incinerare, asa cum s-a solicitat, familiilor lor? Din dosar nu rezulta cine a rezolvat aceste cereri, absolut justificate. Nu stim pâna la ce nivel al conducerii statului au fost prezentate aceste cereri legitime. Oricum, o asemenea problema importanta si riscul rezolvarii ei necorespunzatoare nu si-l puteau asuma decât cei care se aflau în fruntea tarii. Rezolvarea nedreapta si profund inumana a acestor cereri nu exprima decât teama de Maresalul Ion Antonescu si dupa moarte, pe care o inspira dusmanilor României. Teama de un eventual mormânt sau de o urna cu cenusa Maresalului.

Aceasta teama nu s-ar fi justificat, daca ar fi fost o judecata dreapta si daca Maresalul Ion Antonescu ar fi tradat într-adevar interesele poporului român, daca într-adevar ar fi fost judecat în numele poporului român.

 

Ioan Dan

“Procesul Maresalului Ion Antonescu”

Scrisoarea Mareșalului Ion Antonescu către Wilhelm Filderman, Președintele Comunității Evreiești din România — Noiembrie 2, 2011

Scrisoarea Mareșalului Ion Antonescu către Wilhelm Filderman, Președintele Comunității Evreiești din România

DOMNULE FILDERMAN

În două petiții succesive îmi scriți de tragedia zguduitoare și mă implorați în cuvinte impresionante, reamintind de conștiință și de ,,omenie,, și subliniind că sânteți ,,dator,, să apelați ,,la mine,, și ,,numai,, la mine, pentru evreii din România, care sânt trecuți în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug. Pentru a amesteca tragicul în intervenția Dvs., subliniați că această măsură ,,este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă altă vină, decât aceea de a fi evrei,,. Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferințele celor umili și fără apărare. Înțelegem durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înțelegeți și Dvs., toți la timp, pe a mea, care era aceea a unui neam întreg. Vă gândiți, v-ați gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei și ce se petrece astăzi, când zi de zi și ceas de ceas plătim cu mărinimie și sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere și ne-au tratat de la Nistru pînă la Odessa și pe meleagurile Mării de Azov? Dar potrivit unei tradiții, voiți să vă transformați și de astă dată din acuzați în acuzatori, făcându-vă că uitați pricinele care au determinat situațiile pe care le plângeți. Să-mi dați voie să vă întreb și prin Dvs. să întreb pe toți coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferințele și loviturile primite de noi erau mai mari. Ce-ați făcut Dvs., anul trecut când ați auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia și Bucovina, au scuipat ofișerii noștri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele și când au putut au omorât mișelește soldații cu bâte. Avem dovezi. Aceiași ticăloși au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori și au sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. În timpul ocupației bolșevice, aceia pentru care vă înduioșați astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunțat urgiei comunisteși au ajuns și doliul în multe familii românești. Din pivnițele Chișinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noștri, care au fost astfel răsplătiți fiindcă 20 de ani au întins o mînă prietenească acestor fiare ingrate. Sînt fapte ce se cunosc, pe care le cunoașteți desigur și Dvs. și pe care le puteți afla în amănunt. V-ați întrebat Dvs. de ce și-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteți explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade? V-ți întrebat cîți din ai noștri au căzut omorâți mișelește de coreligionarii Dvs., cîți din ei au fost îngropați înainte de a fi morți? Voiți și în această privință dovezi, le veți avea. Sânt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afișat-o împotriva poporului nostru tolerant și ospitalier, dar astăzi demn și conștient de drepturile lui. Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiți în mijlocul nostru și tratați, evreii Dvs., ajunși comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruși, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi. În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgându-se temporar și-au lăsat câțiva ofițeri și soldați răniți pe loc. Când au reluat înaintarea și-au regăsit răniții mutilați îngrozitor. Oamenii care puteau fi salvați și-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice. Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul și urechile. Îți dai, Domnule Filderman, seama de spectacol? Te îngrozești? Te înduioșezi? Te întrebi, de ce atâta ură, din partea unor evrei ruși cu care nu am avut niciodată nimic de împărțit. Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs. Nu vă înduioșați, dacă aveți cu adevărați suflete, de ceea ce nu merită, înduioșați-vă de ceea ce merită. Plângeți cu mamele care și-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care și-au făcut și lor și vă face și Dvs atâta rău.

 

MAREȘAL ANTONESCU

19.X.1941

P.S. Un soldat rănit din P. Neamț a fost îngropat de viu din ordinul și sub ochii comisarilor sovietici jidani, deși nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătându-le că are 4 copii.

Sursa : basarabia91.net