Desecretizarea arhivei Serviciului de Informaţii şi Securitate al R. Moldova face lumină asupra unor crime săvârşite de regimul totalitar comunist, cum ar fi folosirea medicinei psihiatrice în anihilarea rezistenţei anticomuniste din Basarabia postbelică. Este şi cazul lui Nicolae Prisăcaru, un basarabean repatriat din Franţa, care a fost ameninţat cu Siberia şi băgat la casa de nebuni pentru că a spus adevărul despre comunism.

După 23 august 1944, regimul comunist a închis graniţa, iar foarte puţini cetăţeni sovietici puteau să meargă peste hotare pentru a vedea ceea ce sovieticii numeau „capitalismul în putrefacţie” şi să-şi dea seama de „superioritatea” sistemului socialist de dezvoltare în drumul spre construcţia comunismului.

Eroul nostru, basarabean de origine, nu a trebuit să-şi ceară voie în 1938 pentru a merge în străinătate. Nicolae Prisăcaru s-a născut la 2 ianuarie 1913, în comuna Selişte, judeţul Chişinău. Rămas fără tată, care a murit în Primul Război Mondial, învaţă la o şcoală-internat din Chişinău. După unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, îşi continuă studiile la şcolile-internat din Galaţi şi Tecuci, unde termină şapte clase. Lucrează în mai multe locuri, inclusiv la portul din Brăila. Face doi ani la cavalerie în Armata Română.
În ianuarie 1938 ajunge ilegal în Franţa, la Marseille. Aici o perioadă lucrează hamal în port. În timpul războiului, intră în rândurile corpului de expediţie (legiunea) francez, ajunge prizonier la nemţi şi este internat într-un lagăr din Italia. Reuşeşte să evadeze de aici şi se întoarce în Franţa unde, în 1945, intră în rândurile Partidului Comunist Francez. Ceva mai devreme, în anul 1940, la Marseille, se căsătoreşte şi are o fiică.

Până în anul 1946 este cetăţean al României, apoi devine cetăţean al URSS. După război a solicitat de mai multe ori permisiunea autorităţilor sovietice să se întoarcă în URSS pentru a-şi vedea mama. Cu greu i-a fost acceptată cererea abia în anul 1957. Nici nu-şi închipuia ce-l aştepta acasă.

Ajuns la Chişinău, fiind un caz unic de repatriere din Franţa, este cazat la Hotelul „Moldova” şi angajat în construcţii, apoi la Fabrica de piele „Serghei Lazo” în calitate de muncitor necalificat. Obişnuit în Franţa că muncitorul este preţuit, iar sindicatele corespund misiunii lor, Nicolae Prisăcaru este uluit de realităţile socialismului, de condiţiile de muncă şi de trai ale muncitorilor din ţara lui Lenin.

Prisăcaru îşi exprimă nemulţumirile printre muncitori, îndemnându-i la grevă pentru drepturi la salarii mai mari şi condiţii de muncă mai bune (de exemplu, atunci când nu funcţiona liftul, el refuza să care marfa cu mâinile). Solicită implicarea sindicatelor în apărarea muncitorilor şi refuză să plătească cotizaţiile atunci când vede că sindicatele nu apără muncitorii, ci administraţia. Arătând la un ceas de mână, Prisăcaru le spune muncitorilor că pentru un asemenea ceas în Franţa lucrezi două zile, pe când în URSS – o lună.

La adunările generale ale brigăzii la care se punea în discuţie „purtarea” lui, el demonstrativ ieşea. Atunci când i se făcea observaţie, răspundea: „Eu sunt un adevărat comunist francez, iar nu voi”. De mai multe ori nu s-a prezentat la lucru. „Muncesc flămând şi din moment ce nu mănânc – nu muncesc”, spunea el. O muncitoare, devenită ceva mai târziu Erou al Muncii Socialiste, a povestit că N. Prisăcaru a îndemnat-o să nu confecţioneze încălţăminte din piele de proastă calitate, deoarece nu e niciun folos din ea.

Pentru toate aceste „devieri”, a fost invitat de câteva ori la directorul fabricii. Nu s-a dus, spunând: „Dacă eu am nevoie de director, merg la el. Iar dacă directorul are nevoie de mine, să vină el aici”. În consecinţă, directorul a coborât în hala de lucru. Cunoscând că acesta nu vorbeşte limba română, Prisăcaru a discutat cu el exclusiv în română, prin translator. Despre puterea sovietică afirma că aceasta reprezenta birocraţia şi comuniştii proşti.

Toate acestea au ajuns la urechile KGB-ului. În consecinţă, la 7 august 1959 a fost invitat la KGB pentru profilaxie. Între timp, i se pune la dispoziţie o cameră de 18 mp în cămin, ceea ce nu-l linişteşte. Continuă agitaţia printre muncitori, îşi cere drepturile la salariu şi condiţii de muncă adecvate.

N. Prisăcaru a mai spus muncitorilor că la radio şi în ziare se spun minciuni privind realitatea din Uniunea Sovietică şi că la întoarcere în Franţa (solicitase deja autorităţilor permis de emigrare) va povesti cât de greu trăiesc muncitorii în URSS. Sovieticii, însă, nu-i aprobă emigrarea. În semn de protest, Prisăcaru scrie câteva proclamaţii cu denumirea „Scrisoare deschisă” în franceză şi română şi le lipeşte pe panoul de la intrarea în fabrică în care solicită întrevedere cu autorităţile franceze. Pentru a-şi face cunoscută poziţia, scrie mai multe scrisori soţiei şi fiicei, prietenilor din Franţa şi cere să fie ajutat să plece din URSS. Lipeşte scrisori la uzină şi la locul de trai, în care cere întâlnire cu delegaţia Partidului Comunist Francez care se afla atunci în vizită oficială în URSS. Niciuna din scrisori nu ajunge la destinaţie, fiind sechestrate de KGB.

În cele din urmă, KGB nu mai tolerează acţiunile lui şi ia măsuri. În iunie-iulie 1961, mai mulţi şefi de la fabrică (de brigadă, de unitate etc.) şi câţiva muncitori sunt impuşi să scrie denunţuri amănunţite (după o mostră) despre purtarea lui Prisăcaru la locul de muncă, vorbele spuse printre muncitori, despre îndemnul la grevă şi despre viaţa muncitorilor din Franţa, despre intenţiile lui de a povesti adevărul la întoarcere în Franţa etc. În baza acestor scrisori, la 26 decembrie 1961 este intentat dosarul penal pe art. 67, alin. 1 Cod Penal al RSS Moldoveneşti „Agitaţie şi propagandă antisovietică” şi tot în acea zi Nicolae Prisăcaru este reţinut.

La primul interogatoriu, N. Prisăcaru neagă acuzaţiile. „Nu am desfăşurat niciun fel de agitaţie antisovietică. Doar am îndemnat muncitorii de la fabrică să lupte pentru condiţii de muncă mai bune, le-am explicat cum muncitorii din Franţa duc o asemenea luptă”. Îşi menţine declaraţiile până la finalul anchetei. În lipsă de probe, securiştii apelează din nou la muncitorii de la fabrică. Aceştia confirmă cele scrise în vară. Însă, nici cu aceste mărturii nu pot băga omul la puşcărie. Existau prevederi constituţionale privind dreptul la libera exprimare. În asemenea caz, se recurge la procedeul arhicunoscut de comunişti – sunt puse la îndoială capacităţile mentale ale lui Prisăcaru. Propunerea, printre altele, au sugerat-o abil (evident, la sugestia KGB) câţiva dintre colegii de muncă de la fabrică: „E ceva straniu în purtarea lui”.

Pentru data de 9 ianuarie 1962, anchetatorul stabileşte expertiza psihiatrică, iar Nicolae Prisăcaru este internat la Spitalul de psihiatrie din Chişinău. După o lună şi zece zile de „investigaţii”, la 21 februarie 1963, comisia medicală conchide că Nicolae Prisăcaru este alienat mintal (paranoie), prezintă pericol social şi necesită tratament într-un ospiciu de boli mintale cu regim special.

În asemenea situaţie, colegiul de judecată al Judecătoriei Supreme a RSSM, în şedinţa din 13 martie 1962 (în lipsa acuzatului), satisface solicitarea anchetatorului – Nicolae Prisăcaru este absolvit de pedeapsa penală pe motiv de alienare şi dispune internarea lui într-un spital de boli mintale cu regim special.

Cu toate aceste este ţinut închis un an şi jumătate într-o clinică psihiatrică din RSS Moldovenească şi abia la 13 septembrie 1963 ajunge la un spital special de boli mintale din Leningrad. După un an şi zece luni de „tratament” în această clinică, o comisie specială decide că sănătatea lui Nicolae Prisăcaru a progresat, iar el nu mai prezintă pericol social şi solicită justiţiei transferarea lui la una din clinicile cu regim general în RSS Moldovenească. Justiţia moldovenească, la 24 august 1965, satisface cererea medicilor din Leningrad.

A fost reabilitat de Judecătoria Supremă a RSS Moldova la 17 decembrie 1990.

Nu se cunoaşte soarta lui Nicolae Prisăcaru după „revenirea” la Chişinău. La dosar se mai păstrează o recipisă scrisă de N. Prisăcaru la 11 ianuarie 1973 prin care confirmă că i s-au eliberat documentele personale sechestrate la momentul arestului. Totodată, scrisoarea de înştiinţare despre reabilitare întocmită de Judecătoria Supremă şi datată cu ziua reabilitării, 17 decembrie 1990, a fost scrisă pe numele lui Nicolae Prisăcaru şi expediată la o adresă din Chişinău. Mai era în viaţă la acea dată?

Mihai Taşcă,
dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale
pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova

 

Anunțuri