La 23 iulie a fost publicată în „Monitorul Oficial” hotărârea Curţii Constituţionale (CC) despre verificarea constituţionalităţii decretului prezidenţial nr. 376-V din 24 iunie 2010 privind declararea zilei de 28 iunie 1940 ca Zi a ocupaţiei sovietice. În pofida faptului că acest decret nu spunea nimic nou faţă de ceea ce s-a spus până acum în Declaraţia de Independenţă a R. Moldova şi în alte acte oficiale anterioare, societatea a fost antrenată într-o confruntare acerbă în care nu a mai rămas loc pentru compromis.

Am susţinut de la bun început că Decretul nr. 376-V, în ciuda încărcăturii ideologice şi politice pe care o conţinea în sine, din punct de vedere al efectelor juridice pe care le produce, a avut mai mult o natură tehnică. În sensul regulatoriu, el nu producea un alt efect decât comemorarea unei zile, pe lângă alte zeci de zile pe care le comemorăm sau le sărbătorim. Din aceste considerente, am aşteptat cu mult interes hotărârea motivată a Curţii Constituţionale din 12 iulie 2010, să văd ce a găsit Curtea neconstituţional în acest decret. Cărei norme din Constituţie contravenea Decretul nr. 376-V?

Interesul mi-a fost provocat de declaraţia preşedintelui Curţii, dl D. Pulbere, făcută la finalizarea şedinţei de judecată. Amintesc că D. Pulbere a declarat următoarele: „Preşedintele interimar al RM, prin decretul său, a încercat să dea aprecieri juridice evenimentelor istorice şi politice. Acesta a fost motivul care a stat la baza hotărârii judecătorilor Curţii Constituţionale”. În zadar vom încerca să găsim în Constituţia ţării noastre o prevedere care ar interzice şefului statului să „dea aprecieri juridice evenimentelor istorice şi politice”. Citind însă hotărârea motivată, am fost surprins să constat o argumentare total diferită, care nu are nimic în comun cu motivarea oferită iniţial de preşedintele CC. Curtea şi-a motivat hotărârea, în principal, prin existenţă unor distincţii între cele două perioade constituţionale ale RM – Statutul juridic diferit al mandatului preşedintelui Republicii Moldova în 1995 şi în 2010. Cu alte cuvinte, în 1995 era un stat prezidenţial, iar acum este o republică parlamentară.

Îmi vine greu să cred că cei cinci judecători de la CC au „uitat” că în 2000 a fost modificat doar articolul 78 din Constituţie, care stabileşte procedura de alegere a şefului statului, nu şi competenţele acestuia. Competenţele şefului statului erau şi au rămas aceleaşi. Prin urmare, nu este clar de ce atunci preşedintele putea decreta comemorarea unor zile, iar acum nu. Această întrebare este şi mai actuală din moment ce, după 2001, ex-preşedintele Voronin a emis o sumedenie de decrete identice ca domeniu de reglementare: Decretul nr. 12 din 25 aprilie 2001 privind sărbătorirea Zilei Victoriei şi a Comemorării Eroilor Căzuţi pentru Independenţa Patriei; Decretul nr. 1979 din 27 august 2004 privind sărbătorirea celei de-a 60-a aniversări de la eliberarea Moldovei de sub ocupaţia fascistă. Şi toate aceste decrete rămân a fi constituţionale, deşi ex-preşedintele Voronin avea exact aceleaşi competenţe ca şi interimarul M. Ghimpu.

Mi-a atras atenţia în mod special calificarea de către Curtea Constituţionala a valorii actului fondator al statului nostru – Declaraţia de Independenţă. În hotărâre Curtea a reţinut că „Prevederile Declaraţiei de Independenţă, care au servit ca punct de reper pentru emiterea decretului, urmau a fi dezvoltate printr-un act legislativ şi doar în temeiul acestuia preşedintele putea emite un act juridic în această problemă”. Curioasă logică. Oare cei cinci magnifici „au uitat” că Declaraţia de Independenţă este aprobată prin lege (Legea Republicii Moldova nr. 691/27.08.91 privind Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova)? Dacă Curtea Constituţională a ajuns să coboare atât de jos raţionamentul juridic, încât şi-a permis, în mod absolut absurd, să nege chiar valoarea Declaraţiei de Independenţă, care e menţionată în Constituţie, orice comentarii sunt de prisos.

Spuneam la început că opiniile asupra Decretului Ghimpu au fost şi vor rămâne diferite, la fel ca şi calificările politice ale acestui act. În situaţia dată CC era obligată să se detaşeze clar de politic şi să verifice, în exclusivitate, corespunderea decretului cu norma Constituţională. Din păcate, lucrurile au stat exact invers. Curtea a pronunţat o hotărâre eminamente politică, împestriţată stângaci cu „argumente juridice” de genul celor menţionate mai sus, şi care nu au nimic în comun cu jurisdicţia constituţională. Această situaţie readuce în actualitate problema necesităţii reformării Curţii Constituţionale. În calitate de cetăţean al acestei ţări, am o întrebare legitimă: Este oare CC, în componenţă sa actuală, gata să facă faţă rolului pe care trebuie să-l aibă o autoritate de jurisdicţie constituţională într-o societate democratică? Pentru a putea răspunde la această întrebare, este cazul să analizăm evoluţia activităţii CC odată cu schimbarea componenţei acesteia după anul 2001.

La 23 februarie 2001 a expirat mandatul de şase ani a patru din cei şase judecători din prima componenţă a Curţii. Expirarea mandatelor celor patru judecători a coincis cu preluarea puterii de către Partidul Comuniştilor, care a folosit acest prilej pentru a plasa persoane comode şi a dilua importanţa acestei instituţii. Jurisprudenţa CC după 2001 demonstrează că CC treptat s-a transformat dintr-o autoritate de jurisdicţie constituţională într-o instituţie lipsită de pondere şi importanţă.

În 2002, Curtea a pronunţat 51 de hotărâri, dintre care 35 de hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii şi doar 16 hotărâri privind constituţionalitatea actelor normative.

În 2003, Curtea a pronunţat 30 de hotărâri, dintre care 18 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii şi doar 12 hotărâri se referă la constituţionalitatea actelor normative.

În 2005, Curtea a pronunţat 25 de hotărâri, dintre care 11 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii şi doar 14 hotărâri ce se referă la constituţionalitatea actelor normative.

În 2006, Curtea a pronunţat 23 hotărâri, dintre care 13 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii şi doar 10 hotărâri ce ţin de constituţionalitatea actelor normative.

În 2007, Curtea a pronunţat 34 de hotărâri, dintre care 16 hotărâri vizând probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii, 3 decizii de sistare a proceselor şi numai 15 hotărâri ce ţin de constituţionalitatea actelor normative.

În 2008, Curtea a pronunţat 24 de hotărâri, dintre care doar 7 din ele se referă la controlul constituţionalităţii unor acte normative. În rest, 2 hotărâri privind validarea mandatelor deputaţilor în Parlament şi 15 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii.

În 2009, CC a pronunţat doar şase hotărâri pentru controlul constituţionalităţii actelor normative.

Observăm că, în perioada guvernării comuniste, CC a adoptat mai multe hotărâri privind competenţa Curţii decât hotărâri privind controlul constituţionalităţii actelor normative. Pentru comparaţie, în 1999, Curtea a pronunţat 72 de hotărâri, dintre care doar 4 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii, restul ţin de constituţionalitatea unor acte normative. Diferenţa este evidentă.

Dacă ar fi să ne referim la calitatea şi natura hotărârilor pronunţate de CC după 2001 încoace, nu cred că vom găsi vreuna care ar putea fi inclusă într-un manual de drept constituţional. Merită atenţie hotărârea Curţii Constituţionale nr. 9 din 26 mai 2009 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.273-XVI, prin care au fost abuziv impuse restricţii persoanelor cu multiplă cetăţenie de a ocupa funcţii publice. La 26 mai 2009, Curtea Constituţională a declarat această lege constituţională, iar la 27 aprilie 2010 Marea Cameră a Curţii Europene a declarat Legea nr.273-XVI contrară Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Deşi am depus o cerere oficială de a revizui Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 9 din 26 mai 2009 ca rezultat al Hotărârii CEDO, această cerere a fost respinsă.

O asemenea conduită a judecătorilor Curţii Constituţionale era absolut firească pentru guvernarea Voronin, unde instituţiile democratice existau mai mult de faţadă decât pentru a exercita scopul pentru care au fost create. Acum însă societatea moldovenească există totalmente în alte condiţii. Procesul politic este unul real şi nu mimat, există mai multe poluri de putere. Există o separare a puterilor în stat, prin urmare şi rolul pe care trebuie să-l joace CC este total diferit decât cel pe care l-a jucat în perioada Voronin. În aceasta ordine de idei, societatea are o serie de întrebări la care clasa politică va trebui să răspundă: Este oare Curtea Constituţională, în actuala componenţă, independentă şi se supune doar Constituţiei? Este oare capabilă actuala componenţa a CC să garanteze supremaţia Constituţiei?

După hotărârile Curţii Constituţionale în cazul Muruianu şi cel al Decretului nr. 376-V din 24 iunie 2010, lucrurile par să stea exact invers. Prin urmare, fără reformarea fundamentală a acestei instituţii, vom asista tot mai des la situaţii când Curtea Constituţională pune la baza hotărârilor sale raţiuni politice în locul celor juridice.

Vreau să închei acest articol cu întrebarea retorică a dlui D. Pulbere: „Cine-i poate influenţa pe cei cinci judecători ai Curţii Constituţionale?”. Cred că ar fi fost mai exactă şi mai corectă întrebarea „Ce factori influenţează deciziile Curţii Constituţionale?”, deoarece, la mentalitatea pe care o au, judecătorii CC nu mai au nevoie să fie influenţaţi. Pentru că ei ştiu şi singuri ce au de făcut…

Scris de către Alexandru Tănase Ministrul Justiției

Anunțuri