Blogul lui Alexandrin MOISEEV

O suta pentru România

DECIZIILE CURȚII CONSTITUȚIONALE: DE CE FACTORI SUNT INFLUENȚATE? — Iulie 29, 2010

DECIZIILE CURȚII CONSTITUȚIONALE: DE CE FACTORI SUNT INFLUENȚATE?

La 23 iulie a fost publicată în „Monitorul Oficial” hotărârea Curţii Constituţionale (CC) despre verificarea constituţionalităţii decretului prezidenţial nr. 376-V din 24 iunie 2010 privind declararea zilei de 28 iunie 1940 ca Zi a ocupaţiei sovietice. În pofida faptului că acest decret nu spunea nimic nou faţă de ceea ce s-a spus până acum în Declaraţia de Independenţă a R. Moldova şi în alte acte oficiale anterioare, societatea a fost antrenată într-o confruntare acerbă în care nu a mai rămas loc pentru compromis.

Am susţinut de la bun început că Decretul nr. 376-V, în ciuda încărcăturii ideologice şi politice pe care o conţinea în sine, din punct de vedere al efectelor juridice pe care le produce, a avut mai mult o natură tehnică. În sensul regulatoriu, el nu producea un alt efect decât comemorarea unei zile, pe lângă alte zeci de zile pe care le comemorăm sau le sărbătorim. Din aceste considerente, am aşteptat cu mult interes hotărârea motivată a Curţii Constituţionale din 12 iulie 2010, să văd ce a găsit Curtea neconstituţional în acest decret. Cărei norme din Constituţie contravenea Decretul nr. 376-V?

Interesul mi-a fost provocat de declaraţia preşedintelui Curţii, dl D. Pulbere, făcută la finalizarea şedinţei de judecată. Amintesc că D. Pulbere a declarat următoarele: „Preşedintele interimar al RM, prin decretul său, a încercat să dea aprecieri juridice evenimentelor istorice şi politice. Acesta a fost motivul care a stat la baza hotărârii judecătorilor Curţii Constituţionale”. În zadar vom încerca să găsim în Constituţia ţării noastre o prevedere care ar interzice şefului statului să „dea aprecieri juridice evenimentelor istorice şi politice”. Citind însă hotărârea motivată, am fost surprins să constat o argumentare total diferită, care nu are nimic în comun cu motivarea oferită iniţial de preşedintele CC. Curtea şi-a motivat hotărârea, în principal, prin existenţă unor distincţii între cele două perioade constituţionale ale RM – Statutul juridic diferit al mandatului preşedintelui Republicii Moldova în 1995 şi în 2010. Cu alte cuvinte, în 1995 era un stat prezidenţial, iar acum este o republică parlamentară.

Îmi vine greu să cred că cei cinci judecători de la CC au „uitat” că în 2000 a fost modificat doar articolul 78 din Constituţie, care stabileşte procedura de alegere a şefului statului, nu şi competenţele acestuia. Competenţele şefului statului erau şi au rămas aceleaşi. Prin urmare, nu este clar de ce atunci preşedintele putea decreta comemorarea unor zile, iar acum nu. Această întrebare este şi mai actuală din moment ce, după 2001, ex-preşedintele Voronin a emis o sumedenie de decrete identice ca domeniu de reglementare: Decretul nr. 12 din 25 aprilie 2001 privind sărbătorirea Zilei Victoriei şi a Comemorării Eroilor Căzuţi pentru Independenţa Patriei; Decretul nr. 1979 din 27 august 2004 privind sărbătorirea celei de-a 60-a aniversări de la eliberarea Moldovei de sub ocupaţia fascistă. Şi toate aceste decrete rămân a fi constituţionale, deşi ex-preşedintele Voronin avea exact aceleaşi competenţe ca şi interimarul M. Ghimpu.

Mi-a atras atenţia în mod special calificarea de către Curtea Constituţionala a valorii actului fondator al statului nostru – Declaraţia de Independenţă. În hotărâre Curtea a reţinut că „Prevederile Declaraţiei de Independenţă, care au servit ca punct de reper pentru emiterea decretului, urmau a fi dezvoltate printr-un act legislativ şi doar în temeiul acestuia preşedintele putea emite un act juridic în această problemă”. Curioasă logică. Oare cei cinci magnifici „au uitat” că Declaraţia de Independenţă este aprobată prin lege (Legea Republicii Moldova nr. 691/27.08.91 privind Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova)? Dacă Curtea Constituţională a ajuns să coboare atât de jos raţionamentul juridic, încât şi-a permis, în mod absolut absurd, să nege chiar valoarea Declaraţiei de Independenţă, care e menţionată în Constituţie, orice comentarii sunt de prisos.

Spuneam la început că opiniile asupra Decretului Ghimpu au fost şi vor rămâne diferite, la fel ca şi calificările politice ale acestui act. În situaţia dată CC era obligată să se detaşeze clar de politic şi să verifice, în exclusivitate, corespunderea decretului cu norma Constituţională. Din păcate, lucrurile au stat exact invers. Curtea a pronunţat o hotărâre eminamente politică, împestriţată stângaci cu „argumente juridice” de genul celor menţionate mai sus, şi care nu au nimic în comun cu jurisdicţia constituţională. Această situaţie readuce în actualitate problema necesităţii reformării Curţii Constituţionale. În calitate de cetăţean al acestei ţări, am o întrebare legitimă: Este oare CC, în componenţă sa actuală, gata să facă faţă rolului pe care trebuie să-l aibă o autoritate de jurisdicţie constituţională într-o societate democratică? Pentru a putea răspunde la această întrebare, este cazul să analizăm evoluţia activităţii CC odată cu schimbarea componenţei acesteia după anul 2001.

La 23 februarie 2001 a expirat mandatul de şase ani a patru din cei şase judecători din prima componenţă a Curţii. Expirarea mandatelor celor patru judecători a coincis cu preluarea puterii de către Partidul Comuniştilor, care a folosit acest prilej pentru a plasa persoane comode şi a dilua importanţa acestei instituţii. Jurisprudenţa CC după 2001 demonstrează că CC treptat s-a transformat dintr-o autoritate de jurisdicţie constituţională într-o instituţie lipsită de pondere şi importanţă.

În 2002, Curtea a pronunţat 51 de hotărâri, dintre care 35 de hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii şi doar 16 hotărâri privind constituţionalitatea actelor normative.

În 2003, Curtea a pronunţat 30 de hotărâri, dintre care 18 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii şi doar 12 hotărâri se referă la constituţionalitatea actelor normative.

În 2005, Curtea a pronunţat 25 de hotărâri, dintre care 11 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii şi doar 14 hotărâri ce se referă la constituţionalitatea actelor normative.

În 2006, Curtea a pronunţat 23 hotărâri, dintre care 13 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii şi doar 10 hotărâri ce ţin de constituţionalitatea actelor normative.

În 2007, Curtea a pronunţat 34 de hotărâri, dintre care 16 hotărâri vizând probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii, 3 decizii de sistare a proceselor şi numai 15 hotărâri ce ţin de constituţionalitatea actelor normative.

În 2008, Curtea a pronunţat 24 de hotărâri, dintre care doar 7 din ele se referă la controlul constituţionalităţii unor acte normative. În rest, 2 hotărâri privind validarea mandatelor deputaţilor în Parlament şi 15 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii.

În 2009, CC a pronunţat doar şase hotărâri pentru controlul constituţionalităţii actelor normative.

Observăm că, în perioada guvernării comuniste, CC a adoptat mai multe hotărâri privind competenţa Curţii decât hotărâri privind controlul constituţionalităţii actelor normative. Pentru comparaţie, în 1999, Curtea a pronunţat 72 de hotărâri, dintre care doar 4 hotărâri în probleme ce ţin de competenţa funcţională a Curţii, restul ţin de constituţionalitatea unor acte normative. Diferenţa este evidentă.

Dacă ar fi să ne referim la calitatea şi natura hotărârilor pronunţate de CC după 2001 încoace, nu cred că vom găsi vreuna care ar putea fi inclusă într-un manual de drept constituţional. Merită atenţie hotărârea Curţii Constituţionale nr. 9 din 26 mai 2009 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.273-XVI, prin care au fost abuziv impuse restricţii persoanelor cu multiplă cetăţenie de a ocupa funcţii publice. La 26 mai 2009, Curtea Constituţională a declarat această lege constituţională, iar la 27 aprilie 2010 Marea Cameră a Curţii Europene a declarat Legea nr.273-XVI contrară Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Deşi am depus o cerere oficială de a revizui Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 9 din 26 mai 2009 ca rezultat al Hotărârii CEDO, această cerere a fost respinsă.

O asemenea conduită a judecătorilor Curţii Constituţionale era absolut firească pentru guvernarea Voronin, unde instituţiile democratice existau mai mult de faţadă decât pentru a exercita scopul pentru care au fost create. Acum însă societatea moldovenească există totalmente în alte condiţii. Procesul politic este unul real şi nu mimat, există mai multe poluri de putere. Există o separare a puterilor în stat, prin urmare şi rolul pe care trebuie să-l joace CC este total diferit decât cel pe care l-a jucat în perioada Voronin. În aceasta ordine de idei, societatea are o serie de întrebări la care clasa politică va trebui să răspundă: Este oare Curtea Constituţională, în actuala componenţă, independentă şi se supune doar Constituţiei? Este oare capabilă actuala componenţa a CC să garanteze supremaţia Constituţiei?

După hotărârile Curţii Constituţionale în cazul Muruianu şi cel al Decretului nr. 376-V din 24 iunie 2010, lucrurile par să stea exact invers. Prin urmare, fără reformarea fundamentală a acestei instituţii, vom asista tot mai des la situaţii când Curtea Constituţională pune la baza hotărârilor sale raţiuni politice în locul celor juridice.

Vreau să închei acest articol cu întrebarea retorică a dlui D. Pulbere: „Cine-i poate influenţa pe cei cinci judecători ai Curţii Constituţionale?”. Cred că ar fi fost mai exactă şi mai corectă întrebarea „Ce factori influenţează deciziile Curţii Constituţionale?”, deoarece, la mentalitatea pe care o au, judecătorii CC nu mai au nevoie să fie influenţaţi. Pentru că ei ştiu şi singuri ce au de făcut…

Scris de către Alexandru Tănase Ministrul Justiției

Anunțuri
A TRECUT LA DOMNUL SIMION GHIMPU — Iulie 27, 2010

A TRECUT LA DOMNUL SIMION GHIMPU

Astăzi a trecut in neființa Simion Ghimpu, fratele Presedintelui Interimar al RM Mihai Ghimpu si unchiul Primarului General al Chisinăului Dorin Chirtoaca. Simion Ghimpu suferea de o boală gravă, iar în urmă cu două săptămâni fusese internat în spital din cauza agravării stării sale de sănătate. Domnia sa a fost profesor universitar şi membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. După versurile sale au fost compuse mai multe cântece, printre care „Numai tu”, „Amor, amor” , „Lacrima”. Anul trecut, când a împlinit vârsta de 70 de ani, poetul şi-a lansat ultima carte, pentru copii. Amintim ca la 13 noiembrie 2000 a trecut in nefiinta Gheorghe Ghimpu, el  și–a trăit clipa de fericire la 27 aprilie 1990, fiind primul care a dat jos drapelul sovietic și a arborat tricolorul pe clădirea Parlamentului, actualmente Președenția Republicii Moldova. Simion Ghimpu a decedat in ziua cînd Gheorghe Ghimpu ar fi împlinit 73 de ani. Acum un an scriitorul a declarat pentru o publicație autohtonă că: „Idealul meu a fost să mor într-o societate civilizată, cultă, care-şi iubeşte neamul, părinţii şi soţia” . Colectivul Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova a anunțat că este alături de Mihai Ghimpu în clipele de grea încercare, pricinuite de trecerea în nefiinţă a fratelui său Simion şi îşi exprimă întreaga sa compasiune.  Sicriul cu corpul lui Simion Ghimpu va fi expus maine seara, incepand cu orele 5, la Uniunea scriitorilor, iar mai tarziu va fi dus la biserica Sfanta Teodora de la Sihla, unde toti cei care l-au cunoscut si i-au indragit creatia isi vor putea lua ramas bun. Poetul va fi inmormantat joi, la cimitirul central de pe strada Armeneasca.

DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE!!!

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV SI MEMORANDUMUL MERKEL-MEDVEDEV, ASEMANARI SI DEOSEBIRI —

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV SI MEMORANDUMUL MERKEL-MEDVEDEV, ASEMANARI SI DEOSEBIRI

Anul 2010 a adus pe scena europeana o intelegere din ce in ce mai profunda dintre Rusia si Germania. Cei doi colosi europeni au facut public la inceputul lunii iunie un Memorandum care aminteste foarte mult de celebrul Pact Ribbentrop-Molotov. Conditiile generale in care a fost anuntat acest memorandum pot fi considerate ca diferind de cele din 1939 – insa exista in continuare o suma de asemanari care sunt de natura sa sustina teoria repetarii greselilor istorice.

Nichifor Crainic scria in memoriile sale ca imediat dupa Pactul Ribbentrop-Molotov presa germana a preluat si sustinut tezele sovietice cu privire la Basarabia. Pe 5 iunie 2010 s-a semnat Memorandumul Merkel Medvedev – pe 14 iulie revista germana Der Spiegel a publicat un articol care a preluat integral tezele presei ruse cu privire la „anexarea Republicii Moldova” prin distribuirea de pasapoarte romanesti. Nici la Moscova si nici la Berlin presa nu a discutat despre acordarea in masa a cetateniei ruse in teritoriile separatiste din fosta URSS sau despre faptul ca Germania acorda in doi ani de zile mai multe cetatenii decat a acordat Romania in 20 de ani.

Asemanari si deosebiri

Pactul Ribbentrop-Molotov era un pact de neagresiune intre Germania nazista si Uniunea Sovietica, la care era anexat un Protocol secret ce impartea intre cele doua puteri Europa de est.

Memorandumul Merkel Medvedev este un document care face apel la cooperarea militara dintre UE si Rusia si stabileste un cadru pentru rezolvarea conflictului transnistrean. Asemanarile nu sunt foarte multe – insa sunt fundamentale. Deosebirile sunt mult mai numeroase: Rusia de azi nu mai este Uniunea Sovietica si nu mai are un plan de revolutie mondiala, Germania face parte din blocul comunitar si nu poate lua decizii de una singura, exista un cadru international pentru reglementarea conflictelor, Franta si Marea Britanie nu mai sunt percepute ca dusmani tradditionali ai Germaniei, Statele Unite au renuntat la izolationism si si-au asumat de multa vreme o sarcina globala… Insa toate aceste deosebiri sunt mai mult sau mai putin relative.

Berlinul revine in forta

Agentia americana Stratfor a publicat o ampla analiza intitulata “Germania dupa UE si scenariul rusesc” in care lanseaza o serie de intrebari cel putin ingrijoratoare pentru viitorul tarilor europene mici. Stratfor afirma ca criza economica din Grecia a scos la iveala cat se poate de clar faptul ca in Uniunea Europeana se face ce vrea Germania. La mai bine de 60 de ani de la cel de-al Doilea Razboi Mondial Germania a revenit in pozitia de a decide viitorul continentului. Hatisul tratatelor europene – faurite pentru a impiedica un nou razboi european si a bloca aspiratiile hegemonice ale Berlinului – nu s-a dovedit capabil sa tina in frau forta germana. Grecia a primit bani doar dupa ce Germania si-a dat acordul – eveniment care indica locul unde se iau deciziile cu privire la viitorul tarilor mici din Uniunea Europeana.

Din punctul de vedere al Stratfor in acest moment a devenit irelevant daca moneda euro va supravietui sau nu actualei crize economice – problema care se pune in acest moment este reevaluarea echilibrului de forte din cadrul Uniunii Europene. Iar balanta a inclinat in favoarea Germaniei. Problema istorica a Berlinului revine in actualitate: nu poate domina continentul european fara o coalitie de state favorabile, existand permanent riscul ca restul statelor sa se coalizeze impotriva sa. Raspunsul ar putea fi gasit intr-o noua alianta ruso-germana, conform agentiei americane. Stratfor aprecia ca interesele Rusiei si Germaniei sunt paralele in acest moment ceea ce ar putea exclude posibilitatea unei confruntari. In plus schimburile dintre cele doua tari sunt complementare: Germania primeste resurse energetice si materii prime din Rusia, oferind la schimb tehnologie si expertiza. Agentia americana arata ca in tot acest joc au de pierdut statele mici din Uniunea Europeana care vor ramane fara voce la Bruxelles si mai ales Polonia, prinsa ca de obicei intre cei doi giganti, care de aceasta data s-a aruncat in bratele americanilor in speranta unei salvari.

Oferta lui Dughin

Teoreticianul rus Alexandr Dughin publica in octombrie 2010 un articol in care lansa o oferta pentru Romania in conditiile refacerii aliantei germano-ruse: „Acum se poate prezenta, in cateva cuvinte, modelul teoretic de participare a Romaniei la Proiectul Eurasia. Acest proiect presupune stabilirea, in zona de nord a continentului Eurasia, a doua unitati geopolitice, „spatii mari” – european si rus. In acest context, Europa este conceputa ca un pol, ca o civilizatie. La randul ei, Rusia-Eurasia cuprinde Sudul, inclusiv zona traditionala de influenta a Moscovei in Sud (Asia Centrala, Caucaz), si vestul (Belarus, Ucraina de Est, Crimeea). Momentul cel mai important intr-o arhitectura multipolara este eliminarea „cordonului sanitar”, acest perpetuu mar al discordiei, controlat de anglo-saxoni si care intra in dezacord fie cu Europa, fie cu Rusia. Prin urmare, aceste tari si popoare care, in mod obiectiv tind sa constituie Noua Europa, vor trebui sa isi redefineasca identitatea geopolitica. Aceasta identitate trebuie sa se bazeze pe o regula principala: alaturi de Europa si alaturi de Rusia, in acelasi timp. Integrarea in Europa si relatiile amicale cu Rusia – acesta este podul care leaga cei doi poli ai unei lumi multipolare. Trei tari din Europa de Est, posibil in alianta cu altele, ar putea sa indeplineasca aceasta misiune mai bine decat altele – Bulgaria, Serbia si Romania. Bulgaria este membra a Uniunii Europene, este locuita de o populatie slava si este ortodoxa. Serbia nu este membra a Uniunii Europene, este locuita de slavi, este ortodoxa si este, in mod traditional, simpatizanta a Rusiei. In cele din urma, Romania, o tara ortodoxa, cu misiunea sa metafizica si o responsabilitate sporita pentru soarta Europei. In acelasi mod, dar cu unele modificari, se poate vorbi si despre Grecia. Astfel, Romania si-ar putea gasi o pozitie demna in proiectul Eurasia prin dezvoltarea calitativa a spatiului cultural si social ce face legatura Estului (Rusia) cu Occidentul (Europa), acest spațiu asumandu-si astfel identitatea tarilor europene ortodoxe, ramanand intacte caracteristicile distinctive nationale si culturale (fara a le dizolva in lumea stereotipa a globalismului sau aflandu-se sub influenta modului de viata american care anihileaza toate caracteristicile etnice). Integrandu-se in Uniunea Europeana si stabilind legaturi stranse cu Rusia, Romania isi va putea asigura dezvoltarea economica si-si va putea pastra identitatea culturala. Fara indoiala, acest proiect necesita o analiza atenta si trebuie sa fie rezultatul unui efort intelectual deosebit de serios din partea elitei romanesti, europene si rusesti.”

Memorandum (Intalnirea cancelarului Angela Merkel cu presedintele Dmitri Medvedev din 4-5 iunie 2010, Meseberg)

Pornind de la principiul ca securitatea tuturor statelor din comunitatea euro-atlantica este indivizibila, cancelarul Merkel si presedintele Medvedev au propus azi sa se ia in considerare infiintarea unui Comitet politic si de securitate UE-Rusia la nivel ministerial (HR C. Ashton – FM S. Lavrov).

Acest comitet va putea fi insarcinat mai ales cu:

1. Sa serveasca drept forum pentru schimbarea punctelor de vedere asupra unor chestiuni curente ale politicii internationale si agendei de securitate.
2. Sa stabileasca regulile de baza pentru operatiuni comune UE-Rusia de administrare a crizelor civile/militare.
3. Sa schimbe puncte de vedere si proiecte de recomandari asupra unor chestiuni specifice de cooperare , inclusiv diferite conflicte si situatii de criza la rezolvarea carora UE si Rusia contribuie in comun in cadrul unor formate multilaterale potrivite.
4. Respectand eforturile aflate in desfasurare (Declaratia Rusiei si Ucrainei din 17 mai 2010 si Declaratia Inaltului Reprezentant C. Ashton din 17 mai 2010) UE si Rusia vor colabora in special pentru o rezolvare a conflictului din Transnistria avand in vedere sa obtina un progres tangibil in cadrul formatului stabilit 5+2 (Rusia, Ucraina, Moldova, Transnistria, OSCE, UE, SUA). Aceasta colaborare ar putea include si un angajament comun UE-Rusia, care ar garanta o tranzitie lina a situatiei actuale catre o solutie finala.
5. Urmatorul summit UE-Rusia va analiza progresele facute in cadrul noului comitet.

Pactul Ribbentrop-Molotov. Protocolul Aditional Secret

Articolul I. In eventualitatea unor rearanjari politice si teritoriale in regiunile ce apartin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenta ale Germaniei si U.R.S.S. In aceasta privinta interesul pentru Lituania in regiunea Vilna este recunoscut de ambele parti.

Articolul II. In eventualitatea unor rearanjamente politice si teritoriale in regiunile ce apartin Poloniei, sferele de influenta ale Germaniei si ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei raurilor Narev, Vistula si San.

Chestiunea privind modul in care interesele ambelor parti fac dorita pastrarea statului independent Polon si cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar in cursul viitoarelor discutii politice.

In orice caz, ambele Guverne vor rezolva aceasta chestiune printr-un acord prietenesc.

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atentia este atrasa de catre partea Sovietica privitor la interesul acesteia in Basarabia. Partea Germana declara dezinteresul politic total in aceasta regiune.

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele parti ca unul strict secret.

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reich-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotentiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

Scris de George Damian

DAR DIN DAR SE FACE RAI — Iulie 24, 2010

DAR DIN DAR SE FACE RAI

Preot Sergiu Marițoi

Au trecut deja ani decînd comunistii s-au mai bine zis antihristii lui Lenin au inchis si au distrus multe biserici. Cu trecerea timpului unele s-au redeschis altele s-au ruinat, dar credinta oamenilor din locurile respective a ramas aceeași. La fel și biserica din satul Climauți, r-nul Dondușeni, Republica Moldova, a avut de suferit în urma ocupatiei regimului totalitar comunist.

Satul Climăuţi este o vatră veche, cu gospodari harnici, fiind atestat documentar cu 519 ani în urmă, în 1490. Construcţia bisericii, care este din lemn, a fost începută în anul 1834. Neavând posibilitate de a finisa construcţia, care era ridicată mai mult de jumătate, Climăuţenii, în cadrul unei adunări, au hotărât să dea în arendă o parte din moşia satului, în mărime de 230 hectare, pentru un an de zile, boierului Cazimir Zinovie, din satul vecin, Cernoleuca. Venitul obţinut din această înţelegere a permis finisarea sfântului lăcaş. Biserica din Climăuţi, la fel ca şi alte sfinte lăcaşe, a avut de suferit pe timpul puterii sovietice, fiind închisă.

Unele obiecte au fost distruse, altele – arse, iar o parte au fost încărcate în maşini şi duse într-o direcţie necunoscută. În perioada 1988-1989, când lăcaşele sfinte începeau a fi redeschise, Climăuţii a avut parte de un bun organizator, dl Ioan Târnavschi, care a deschis multe uşi, a bătut multe drumuri pentru a-şi vedea visul împlinit – redeschiderea sfântului lăcaş, fapt pentru care climăuţenii îi sunt recunoscători până la pământ pentru jertfa sa. Alături de dl Târnavschi, pentru redeschiderea sfântului lăcaş s-a jertfit şi dl Alexandru Luca, care şi astăzi continuă să sprijine activitatea bisericii. Reparaţia a fost începută în anul 1989, prin contribuţia tuturor sătenilor, şi a fost terminată în 1991. Cea care a susţinut substanţial lucrările de readucere la starea de dinainte de închide a sfântului lăcaş a fost cârmuirea colhozului „Dimitrov”, în frunte cu domnul preşedinte Ioan Găină. La 28 august 1991 a fost sfinţită biserica şi oficiată, după câteva zeci de ani, prima Sfântă Liturghie. La eveniment au fost prezenţi preoţi din satele vecine, împreună cu protopopul Constantin Ursachi, primarul satului, dl Serghei Popescu, şi preşedintele colhozului „Dimitrov”, dl Ioan Găină.

În 1995, ÎPS Petru Păduraru Mitropolitul Basarabiei a oficiat în acest lăcaş prima Sfântă Liturghie. La Sfânta Slujbă au fost prezenţi fraţii preoţi Marin, Petru şi Teodor Botezatu, preoţii din satele învecinate şi un grup de preoţi din Chişinău.

Cu doi ani în urma cu Binecuvintarea Mitropolitului Petru a fost numit la Climăuți ca preot paroh PC. Sergiu Marițoi. Aceasta biserica cu o istorie atît de veche dar si deosebită necesita reparatie. Parintele Sergiu apeleaza la fiecare inima creștină, la toți Românii din Republica Moldova, România, cît și la Românii din diaspora, să sară in ajutorul acestui sfînt locaș.

Donațiile pot fi transmise în euro pe urmatorul cont bancar: MOLDMD2X327    225192733

CRISTEA SANDU TIMOC: ”Cel puțin șapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică” — Iulie 21, 2010

CRISTEA SANDU TIMOC: ”Cel puțin șapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică”



Cristea-Sandu-Timoc

Noi şi noi dovezi, documente, pagini de istorie şi cercetări etno-lingvistice vin să confirme, fără nici o urmă de îndoială, că întreaga Peninsulă Balcanică a fost cândva o „mare românească”, un imens teritoriu traco-dac latinizat. Invazia slavă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori, comercianţi, meşteşugari, prelucrători de metale şi constructori bogaţi, o „ţară a bogaţilor”, cum spunea cu invidie, dar şi cu admiraţie, cunoscutul ultranaţionalist sârb Vojislav Şeşeli.Încă de la începuturi, neamurile sosite din stepe au privit cu ochi răi populaţia băştinaşă, iar neamul grec, dornic de expansiune spre nord, s-a împiedicat şi el de „ciotul” latin din Pind şi Macedonia, încercând, de aproape două mii de ani, să-l grecizeze (prima mare crimă greacă împotriva spiritualităţii creştine fiind răstignirea pe o cruce în formă de X, la Patras, a Sfântului Andrei, „Apostolul românilor”, pe când acesta se întorcea de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, unde propovăduise creştinismul – anul 70 d.Chr.).

Fără a lărgi incursiunea istorică, ne oprim din nou în Timoc, parte a Daciei Aureliene, unde se vorbeşte, după cum se ştie, aceeaşi limbă ca la Calafat sau ca la Timişoara, adică daco-româna. Împărţit între sârbi şi bulgari, acest teritoriu, numit şi „Valahia Mică”, are în spate o istorie bimilenară. Dacă, la jumătatea secolului al XX-lea, proiectul creării unei confederaţii bulgaro-sârbe nu a fost transpus în practică, în schimb, până în ziua de astăzi, cele două ţări seamănă ca două picături de apă atunci când e vorba de proiectele criminale de deznaţionalizare îndreptate împotriva românilor sud-dunăreni.

Un adevărat misionar pentru răspândirea adevărului despre aceşti fraţi uitaţi este profesorul Cristea Sandu Timoc din Timişoara, în vârstă de 94 de ani, secretar general al Asociaţiei „Astra Română” pentru Banat-Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni. Copil fiind, trece Dunărea înot şi face şcoală românească la Turnu Severin şi la Craiova. Devine, în timpul războiului, funcţionar superior la Ambasada României la Belgrad (trimis de mareşalul Antonescu), iar după venirea lui Tito la putere şi până după căderea lui Miloşevici, ajunge un proscris, alungat de sârbi de pe pământul natal (Zlocutea, Timoc). Ca secretar general al Asociaţiei Astra Română, a atras în jurul personalităţii sale 18 ediţii ale Congresului Internaţional „Identitatea culturală a tuturor românilor”.

„Dunărea n-a fost niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi”

– Dacă ar fi să descrieţi Peninsula Balcanică din timpurile străvechi, de la extinderea Imperiului Roman în Balcani, începând cu anul 143 î.Chr., cu ce aţi începe?

– Tot Balcanul a fost românesc! Tot! De la Marea Egee, din Munţii Pindului, de la Adriatica, din Dalmaţia, de la Marea Neagră şi până la Dunăre, a fost un singur popor: poporul român. Singurul popor existent în marginea de sud a acestui teritoriu, în epoca formării românilor ca neam latin, au fost grecii, însă ei ocupau zonele de lângă mări şi mai puţin câmpiile şi aproape deloc munţii. Pentru cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică… Timpurile se schimbă, năvălesc slavii în secolul al VII-lea, peste încă şapte sute de ani vin turcii (1453), apoi, în părţile de apus, coboară austriecii, iar poporul român din Balcan se împrăştie, se împuţinează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina. Pe lângă aromânii din Macedonia şi Pind, din Albania şi Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localităţi în Serbia, 100 în Bulgaria – 30 în jurul Vidinului plus 70 de-a lungul Dunării, pâna la mare). Ei au avut parte de domnia a cel puţin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Aceşti domnitori au construit mai multe mănăstiri şi biserici româneşti în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ţinut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi. Dacă ne gândim la marele Basarab I, el a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul şaina (azi în ruine), una la Mânăstiriţa (tot în ruine) şi una la Vradna (care există şi acum, fiind ocupată de călugăriţe sârboaice).

– Sârbii, ca şi bulgarii, copiindu-i pe greci, spun că românii din Balcani sunt sârbi, greci sau bulgari latinizaţi. Putem accepta o astfel de interpretare politică în locul adevărului istoric?

– Ei pot să spună şi să creadă orice doresc, peste adevăr nu pot călca cu cizma. De altfel, o parte dintre sârbi şi bulgari sunt foarte limitaţi uneori. Ei, ce aud, ce văd, şi atât. Unii dintre ei sunt atât de limitaţi, încât de multe lucruri se şi miră că există… Pe ei nu-i interesează că zici tu că eşti român sau vlah sau nu ştiu cum… Pe ei îi interesează că eşti în Serbia sau în Bulgaria. Dacă eşti acolo, apoi musai să fii sârb sau bulgar, nu poţi fi altceva.

„Şi grecul, şi bulgarul, şi sârbul vor să ne zdrobească, văzând că suntem o naţie moale”

– De ce, de-a lungul secolelor şi până în ziua de azi, au manifestat bulgarii şi sârbii atâta ură împotriva românilor?

– Asta mă întreb şi eu… Dacă sub Tito am avut 23 de ani interdicţie să-mi văd casa părintească şi mormintele părinţilor, iar sub Miloşevici, alţi 22 de ani, mă întreb ce rău le-am făcut, în afară de aceea că am afirmat sus şi tare că fraţii mei din Timoc sunt români lipsiţi de orice drept elementar? De ce m-au tratat ca pe un străin la mine acasă? Ei sunt străinii, ei au venit peste noi, nu ne-am dus noi să le luăm pământurile de dincolo de Volga. Ca să răspund totuşi la întrebare, cred că se poartă astfel cu noi fiindcă au văzut că suntem o naţie moale. Toţi, şi grecul, şi bulgarul, şi albanezul, şi sârbul vor să ne zdrobească capul, văzând cât suntem de moi, cât de mult îndurăm… O naţie adormită. Apoi, ar mai fi şi alte motive. Spre exemplu, grecii. Cum să nu ne urască? Gândiţi-vă că, pâna la Cuza, 1/6 din averile mănăstireşti de la nord de Dunăre erau în mâna grecilor. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, grecii au pierdut totul. Pe de altă parte, ei urăsc bogăţia şi vrednicia aromânilor, părtinirea de care s-au bucurat aceştia din partea turcilor, în timp ce pe dânşii i-au oropsit din greu; urăsc inteligenţa, mărinimia, spiritul liberal al multor intelectuali şi magnaţi aromâni. Vorbind de sârbi, ei ne urăsc pentru că le-am luat Banatul în 1918. Socotesc că au fost stăpâni acolo şi au pierdut din pricina vicisitudinilor istorice care pe români i-ar fi favorizat (însuşi generalul Berthelot le-a alungat armata din Timişoara). Ne mai urăsc şi pentru bogăţia păstorilor aşa-zişi vlahi, pentru că noi am deţinut cele mai bune pământuri (doar eram băştinaşi, ce-ar fi dorit?), pentru că suntem diferiţi, suntem latini, aparţinem unei mari familii de popoare vest-europene. În fine, bulgarii ne urăsc pentru acelaşi lucru, dar şi pentru că le-am luat Dobrogea. Ar fi dorit-o toată, până la Constanţa, nu doar cele două judeţe. S-au bătut mult pentru asta.

– V-aţi închinat toată viaţa luptei pentru eliberarea neamului românesc din sclavie. Ce faceţi în prezent?

– Acelaşi lucru. Mă simt obligat să vorbesc în orice ocazie despre existenţa şi necazurile românilor din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania şi din celelalte ţări din regiune, care s-au întemeiat târziu, pe os românesc. Există o conjuraţie împotriva cuvântului „român”, atât la Sofia, cât şi la Belgrad sau Atena. Neromânii doresc uitarea acestui cuvânt, au dezvoltat politici de stat care urmăsesc acest cuvânt ca pe un… terorist, ca pe un… stigmat al diavolului. Ei ar dori ca românii balcanici să nu mai aibă nici o legătură cu ţara de la nordul Dunării, să se ţină drept o naţie nouă, cu o limbă diferită, astfel că ajutorul şi interesul României pentru fiii ei din sud să nu mai aibă obiect.

„Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE”

– Au făcut oare tot ce era normal să facă politicienii României de după 1989, pentru a-i ajuta să supravieţuiască pe daco-românii din Timoc şi pe aromânii din restul zonei balcanice?

– Doar vag şi doar din întâmplare. O excepţie face preşedintele Băsescu, mai ales în ultimii ani, când s-a arătat interesat de românii din jurul României. Numai în ultimele luni dânsul i-a trimis pe primul-ministru Boc la Sofia şi pe ministrul de Externe Baconschi la Bor (recent). Preşedintele s-a dus la Cladova şi bine a făcut, deşi autorităţile sârbe l-au ignorat. Urât din partea lor, mai ales că el caută să-i bage în Europa. A fost, de curând, şi în Macedonia. Declaraţiile au fost frumoase, încurajările sunt puternice, promisiunile sârbilor şi bulgarilor par ferme, dar, imediat după încheierea protocolului unei vizite, teroarea anti-românească reîncepe. Aceşti oameni nu au onoare. Bulgarii au scăpat de constrângerile UE, de dinainte de aderare, ne-au păcălit pe toţi, de la Bucureşti, la Bruxelles. Dar sârbii nu mai trebuie lăsaţi să-şi bată joc; dacă nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE. O mare şansă, pierdută, a avut fostul preşedinte Iliescu. În anii războiului din Bosnia, peste 1.000 de cisterne de motorină au tranzitat România din Rusia spre Belgrad şi spre front. Atunci să fi spus d-l Iliescu: până aici, tovarăşi! Trec cisternele cu o condiţie: recunoaşteţi statutul juridic al românilor timoceni, acordaţi-le dreptul la limba română, la şcoli, la biserici! Să-i fi văzut pe fraţii sârbi cum se conformau… Altminteri, ei nu ştiu de prietenie, de înţelegeri mutuale, de bună vecinătate, nici măcar de reciprocitate (sârbii din România au toate drepturile posibile!).

– Ar putea guvernanţii de la Bucureşti să facă faţă cerinţelor românilor din jurul României, în condiţiile în care criza îngenunchează economia românească?

– Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi aromânii. Ei să vină la putere în Bucureşti, şi ne-ar fi mult mai bine! Bunînţeles, n-am auzit să fi fost tăiate fondurile pentru minorităţile din ţară. În urmă cu patru ani, ştiu sigur că minoritatea sârbească din România (adică 25.000 de suflete) primea de la stat, pentru proiecte culturale, biserici, asociaţii etc., peste 200.000 de euro pe lună! Azi, poate or primi pe jumătate, dar tot primesc. Atunci, cum să se taie puţinele fonduri pentru românii minoritari din jurul ţării? Dacă, totuşi, au fost tăiate, e o lipsă de cultură politică din partea politicienilor români. Dai tu atâţia bani unui grupuleţ de sârbi (croaţilor le dau alţi bani, bulgarilor alţi bani, ruşilor alţi bani), şi românilor timoceni nu le dai măcar zece mii de euro!? Nouă, aici, la ASTRA, dacă ne-ar da două mii de euro pe an, nu pe lună!, şi tot ar fi bine, tot am mai face ceva treabă, o revistă, un site pe Internet, un buletin, un transport de abecedare. Am impresia că, în instinctul majorităţii românilor, sentimentul naţional a adormit de tot. Mai dăinuie puţin în Transilvania şi în Banat, dar în rest îi mort. şi mai e ceva: cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării, de românii de pe pământul lui Decebal şi Traian. Ei nu-i cunsoc pe timoceni. Timocenii încă n-au fost sârbizaţi, încă n-au fost bulgarizaţi. Că-i urăsc sârbii şi bulgarii e una. Dar politicienii români nu-şi dau seama că sârbii şi bulgarii vor ca şi românii să-i urască! Asta ar fi bucuria lor cea mare…

DAN DUNGACIU A PRIMIT CETATENIA REPUBLICII MOLDOVA SI A DEVENIT CONSILIERUL PRESEDINTELUI MIHAI GHIMPU. — Iulie 17, 2010

DAN DUNGACIU A PRIMIT CETATENIA REPUBLICII MOLDOVA SI A DEVENIT CONSILIERUL PRESEDINTELUI MIHAI GHIMPU.

Un proverb Romanesc rasuna in felul urmator : „Prietenii la nevoie se cunosc” , acest proverb este actual, dar in cazul nostru am face o mica modificare si anume ” Fratii la nevoe se cunosc”. Necatind la faptul ca in Romania sunt inundatii, Romanii n-au uitat si de necazul fratilor  Basarabeni de peste Prut , si au reactionat la rugamintea d. Presedinte Mihai Ghimpu de a ajuta sinistratii . La data de 17 iulie 2010 Dan Dungaciu a primit cetatenia Republicii Moldova si a devenit consilier al preşedintelui interimar Mihai Ghimpu pentru problemele integrării europene a R. Moldova . Romania este o tara integrata in familia europeana, si Dan Dungaciu ca cetatean european il va consulta pe Mihai Ghimpu in problemele cu care se confrunta Republica Moldova ce tine de domeniul integrarii europene.

Dan Dungaciu s-a nascut la 3 octombrie 1968, la Targu Mures. Este distins cu premiul Universitatii din Istanbul pentru Stiinte sociale şi cu Premiul pentru sociologie „Dimitrie Gusti” al Academiei Romane. A urmat stagii de pregătire la universitati din Statele Unite, Marea Britanie si Grecia. A publicat numeroase lucrari stiintifice şi studii de specialitate în reviste romanesti şi straine. Doctor în sociologie al Universitatii Bucureşti (2002). Dan Dungaciu este profesor universitar la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti.

Dan Dungaciu dupa ce a sarutat drapelul Republicii Moldova la primaria capitalei, primarul general Dorin Chirtoaca ia inminat actele.  Dupa ce sa vazut cetatean a Republicii Moldova cu acte in regula Dungaciu a declarat ca “Am primit cetatenia Republicii Moldova cu naturalete, la fel cum cetatenii moldoveni primesc cetatenia Romana. Dincolo de acest lucru, Republica Moldova devine pentru mine si un proiect profesional de astazi. Lucrurile din acest punct de vedere trebuie luate la pachet”

Relatiile sociale, economice, culturale si dupa cum vedem si politice in ultima perioada dintre ambele maluri ale Prutului s-au inbunatatit considerabil. Daca Republica Moldova in cel mai scurt timp se va integra in familia europeana relatiile dintre Republica Moldova si Romania se vor inbunatati si mai mult.

SECTIILE CONSULARE DE LA BALTI SI CAHUL S-AU DESCHIS — Iulie 9, 2010

SECTIILE CONSULARE DE LA BALTI SI CAHUL S-AU DESCHIS

Daca pe 17 iunie intr-un articol am declarat ca in luna iulie se vor deschide mult asteptatele Consulate la Balti si Cahul, iata ca a venit ziua taerii panglicii. Astazi la ceremonia de deschidere la Balti a sosit Ministrul de Externe a Republicii Moldova Iurie Leanca si omologul sau Roman Teodor Baconschi . Oficialul Roman a declarat ca  „O promisiune indeplinita este mai graitoare decat o mie de discursuri. Ne aflam intr-o astfel de situatie in care increderea intre noi creste, in care demonstram cat de fructuoasa poate fi in relatia de zi cu zi colaborarea cu adevarat sincera dintre Guvernul Romaniei si cel al Republicii Moldova, in care demonstram cat de buna rasfrangere asupra vietii cetatenilor poate avea intelegerea dintre Bucuresti si Chisinau”, La rindul sau ministrul Iurie Leanca a declarat ca „Consulatele vor permite ca cetatenii nostri sa nu se mai deplaseze la distante lungi, sa nu mai stea la cozi. Sunt increzator ca acest consulat si serviciile pe care le pune la dispozitie, prin profesionalismul angajatilor, va crea cele mai bune conditii pentru cetatenii din R. Moldova”  La Cahul, sectia consulara a fost deschisa de secretarul general al Ministerului de Externe al Romaniei, Robert Cazanciuc, si omologul sau, Mihai Capatana.  „Aceste oficii sunt menite a construi si consolida noi punti de legatura intr-un spatiu comun de cultura, istorie si civilizatie, la frontiera estica a UE”, a declarat Cazanciuc.  Potrivit oficialului roman, prin deschiderea acestui consulat, aplicarea Acordului de mic trafic de frontiera devine mult simplificata, intrucat solicitantii de permise nu mai trebuie sa parcurga sute de kilometri si sa cheltuiasca timp si bani pentru a merge la Chisinau. Consulatul de la Cahul va avea competenta in raioanele Basarabeasca, Cantemir, Cahul, Cimislia, Leova, Taraclia si in Gagauzia. Consulul general este Gentiana Serbu. Consulatul de la Balti va avea drept circumscriptie consulara orasul Balti si raioanele Ribnita, Briceni, Riscani, Glodeni, Singerei, Donduseni,Soroca, Drochia, Telenesti, Edinet, Camenca, Falesti, Ocnita, Floresti, Rezina, soldanesti. Misiunea este condusa de Nicanor Dumitru Teculescu.  Noile sectii consulare se vor incepe activitatea de luni. Noile  sectii consulare dovedeste inca o data faptul ca relatiile dintre Romania si Republica Moldova se imbunatateste . Amintim ca povestea celor doua consulate a inceput inca pe timpul guvernarii comuniste. Ca in toate comunistii ba erau pentru, ba erau contra deschiderii acestor sectii consulare. Dupa care comunistii au cerut ca in schimb sa fie deschise si in Romania doua consulate, la Iasi si la Constanta. Cu parere de bine, la Chisinau sa schimbat guvernarea si povestea celor doua consulate a devenit realitate. Sper ca aceste sectii  deschise in Republica Moldova sa fie inceputul prieteniei dintre frati, si ca pe viitor si Republica Moldova sa se alature familiei Europene.

ZILE CIND ALTII RECUNOSC IN LOCUL NOSTRU ADEVARUL NOSTRU — Iulie 8, 2010

ZILE CIND ALTII RECUNOSC IN LOCUL NOSTRU ADEVARUL NOSTRU

Pe zi ce trece tot mai multe personalitati sustin Decretul Presedintelui Interimar Mihai Ghimpu.  Gheorghe Urschi, umorist din Republica Moldova sustine ” Balticii din prima zi de independenta au declarat ca a fost ocupatie sovietica, noi dupa douazeci de ani ne rusinam sa  spunem acest adevar”. Recent si Academia de Stiinte a Moldovei a declarat ca pe 28 iunie 1940 a fost ocupatie sovietica.  Urmarind forumurile  agentiilor de stiri a Moldove sute de cititori sustin decretul Presedintelui Interimar. Nu cred ca trebuie de facut politica din acest decret, consider ca fiecare trebue sa ne indreptam gindurile spre acele zile, cind am fost ocupati, si sa condamnam cu totii aceasta zi. Astazi ca si in toate zilele , primul lucru pe care il fac dimineata citesc presa online,” un om informat este greu de manipulat” ,  ma impresionat o stire plasata de o agentie de stiri din Moldova. O jurnalista din Ucraina sustine si dinsa Decretul Presedintelui Interimar si zice ca se mindreste cu Moldova care a desemnat ziua de 28 iunie 1940 zi a ocupatiei sovietice. Deja este sustinere din afara, sunt prognoze pozitive, de aici rezulta ca pe Mihai Ghimpu il sustin si cei care au patimit ca si noi Basarabenii? Datorita Decretului Presedintelui Interimar, Rusii au interzis livrarea vinului Moldovenesc in Rusia, ca semn de protest. Dupa declaratia Sefului Serviciului Sanitar Rus Ghenadie Onisenco, precum ca „cu vinul Moldovenesc poti vopsi gardurile doar” reporterii Rusi au efectuat un experiment si au dovedit ca vinul Moldovenesc este cel mai transparent.

Rusii se contrazic singuri pe ei, dar noi sa ne intoarcem la ziua de 28 iunie 1940, si vo rog sa cititi articolul integral al jurnalistei din Ucraina Masha Mishenko:

“Я до 18 лет жила на юге Одесской области по улице 28 июня. И весь советский период своего детства знала, что эта дата обозначает день прихода советских войск в Бессарабию и «освобождение» этого края в 1940 году от боярской Румынии. Правда, к этой дате в том же советском детстве добавлялись неясные противоречащие советской версии подробности. Моя бабушка гагаузка рассказывала, что аккурат через год после «освобождения» всю ее многочисленную родню погрузили в вагоны и отправили в Казахстан. Что красные «освободители» отобрали все: землю, скот, даже детскую одежду. Потом оказалось, что обоих моих прадедушек отделили от семьи и отправили дальше, за две тысячи километров от Свердловска на лесоповал… Их фактически убили в каком-то страшном местечке Ивдель. Я нашла его на карте…

– Почему их убили? – интересовалась я.

– Диль лязым сорма, – по-гагаузки  отвечала бабушка. («Не спрашивай», в переводе на русский).

Она всегда переходила на гагаузский, когда мы говорили о репрессиях, зная, что я так быстрее от нее отстану.

После перестройки все стало яснее. У одного деда по маминой линии было 80 гектаров земли. Второй возглавлял ячейку либеральной партии Румынии в своем уезде. А всех, у кого была земля, у кого дома пекся хлеб, кто обрабатывал виноградник и, имея своего шелкопряда, ткал одеяла и ткани на одежду, грузили в вагоны и отправляли в Казахстан. Что бывало дальше с репрессированными, вы знаете… У каждой семьи Бессарабии есть своя  история, своя наскальная живопись…

Рассказывая об ужасах ссылки, бабушка всегда добавляла такую деталь:

– Но мы были вместе, наши мужчины (за исключением прадедушек, которых сгноили на лесоповале, поскольку они были фактическими собственниками отобранных земель) были с нами. И болгары и гагаузы оставались своими семьями. А вот у молдаванок забрали всех мужей и куда-то вывезли. Молдавские женщины плакали и голосили, а военные их «успокаивали» тем, что мы забираем мужей, но они едут приготовить вам место. Куда дели мужчин молдаван, никто не знал. И почему забирали мужчин именно молдаван, мы тоже не понимали, говорила бабушка.

Позже я узнала, что в 1918 году жители Бессарабии в уездах решали  на референдуме, куда им присоединяться – к  Цара Ромыняскэ (Румынии) или Российской империи. Тогда они выбрали Румынию, и Румыния вошла туда по просьбе молдавского правительства и с согласия населения. Сейчас я думаю, что возможно, советская власть, помня об этом, в 1940 году просто решила уничтожить мужских представителей как бы «титульной нации», зная, что под боком есть такое государство, как Румыния. Это почерк советской власти: настоящих хозяев замордовать в ссылке, а опасные национальные элементы уничтожить…

Помню, как перед поступлением на журналистику,  подрабатывая в местной газете, я слышала горькие высказывания руководителей колхозов: с кем здесь поднимать хозяйство, всех стоящих мужиков эта власть сгноила.

Сейчас в нашем регионе очень мирно живут молдаване, гагаузы, болгары и потомки советских «освободителей». Что вспоминать старое…  Да, эти жители Бессарабии часто берут себе паспорта двойного гражданства, которые любезно предоставляет Румыния. Не будем это крепко анализировать. В этом втором гражданстве на самом деле нет ничего личного. Если родное государство не способно обеспечить каких-то базовых прав и свобод, то человек просто, думая об удобстве жизни, берет этот документ в соседнем государстве для того, чтобы было удобно перемещаться по Европе и трудоустраиваться там, как в случае с Румынией. Полагаю, они также легко вышли бы из него, как и зашли…

А что касается Молдовы. Эта маленькая и гордая страна, опровергая все продуцированные советами анекдоты о молдаванах, показала, что ей плевать, на то, что советская власть по сути еще  не полностью покинула эту страну и продолжает подкармливать сепаратистский режим в Приднестровье. Признать 28 июня Днем советской оккупации – это все равно, что признать Голодомор геноцидом. Это показать, что власть помнит о слезах молдаванок, у которых забирали их мужей, и которых больше никто никогда не увидел. Это показать, что она чтит свою историю и помнит своих умерших. Это по-человечески… Все же, при всех недомолвках, неплохие у нас соседи на Юге? „

Am ajuns zile cind altii recunosc in locul nostru adevarul nostru istoric? e o intrebare la care sper cindva sa am un raspun.


DATORITĂ MARELUI DOMN MIHAI VITEAZUL A FOST POSIBILĂ PRIMA UNIRE INTRE FRAȚI — Iulie 5, 2010

DATORITĂ MARELUI DOMN MIHAI VITEAZUL A FOST POSIBILĂ PRIMA UNIRE INTRE FRAȚI

27 mai 1600 Mihai Viteazul devine „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, realizând prima unire politică a celor trei ţări române.

În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, şi realizează astfel, prima unire a ţărilor române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: “Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.

Stema lui Mihai Viteazul

Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri:

* adoptă aceeaşi stemă pentru toate teritoriile
* construieşte o biserică ortodoxă la Alba Iulia
* acordă anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români
* numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.

Mihai Viteazul este ucis de generalul Gheorghe Basta . Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului şi înmormântat de Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: “Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei.”

RAPORTUL PENTRU STUDIEREA ŞI APRECIEREA REGIMULUI COMUNIST TOTALITAR DIN REPUBLICA MOLDOVA — Iulie 3, 2010

RAPORTUL PENTRU STUDIEREA ŞI APRECIEREA REGIMULUI COMUNIST TOTALITAR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Dupa 20 de ani de tacere, de umilinta , iata ca a „indraznit”  cineva sa zica adevarului pe nume. Pe 6 iulie, cind a pornit  al treilea val de deportari staliniste, Parlamentul Republicii Moldova se pregateste sa condamne oficial comunismul, in Republica Moldova.O decizie in acest sens a fost adoptata de catre Alianta pentru Integrare Europeana, la insistenta Domnului Presedinte Interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu.  Acum 55 de ani criminalii sovietici au inceput al treilea macel contra umanitatii, adica al treilea val de deportari. Reprezentantul PC din Moldova a emis hotarirea speciala nr.509 cu privire la deportarea din RSSM a familiilor de chiaburi, fosti mosieri si mari comercianti. In liste au fost incluse 11 . 212 de familii. Au fost ridicati toti gospodarii Basarabiei, le-au „furat” pamintul si au constituit colhozul, cei care au ramas au intrat in colhozuri binevol ca sa nu fie si ei ridicati si dusi de unde putini sau intors. Defapt asta este o tehnica pe care au folosito comunistii si acum un an in urma pe 7 aprilie. Cei care au cunostinte si au inceput sa zica adevarul istoric asa cum este, nu modificat, comunistii i-au trecut prin CORIDORUL MORTII  .   Nu vad nici  o diferenta intre comunistii sovietici si comunistii de azi, aceeasi criminali.

Urmariti mai jos raportul Cojocaru:

Comisia  pentru  studierea  Şi  aprecierea

regimului  comunist  totalitar  din  Republica  Moldova

Raport  analitic

Excelenţei Sale,

Domnului Mihai GHIMPU,

Preşedinte interimar al Republicii Moldova,

Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova

Chişinău, 2010

La 14 ianuarie curent, prin Decretul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, a fost formată Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova.

În urma valorificării istoriografei din perioada comunistă şi postcomunistă, a literaturii istorice apărute în străinătate, precum şi a unui vast volum de  documente de arhivă, multe dintre care au fost accesate în premieră, Comisia a propus o sinteză cuprinzătoare asupra epocii totalitare comuniste cuprinse între anii 1917 / 1924 şi 1991. Această epocă are ca puncte de reper instaurarea dictaturii comuniste în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) din cadrul Ucrainei Sovietice, în stânga Nistrului, transplantul de sistem comunist pe malul drept al Nistrului, în Basarabia, în 1940, odată cu ocuparea militară a acestui teritoriu de către maşina de război a Uniunii Sovietice, reocuparea acestui teritoriu în 1944, restabilirea şi consolidarea regimului totalitar de tip sovietic, anchilozarea şi năruirea acestuia odată cu ieşirea din captivitatea comunistă a popoarelor însetate de libertate şi prăbuşirea URSS în 1991.

Potrivit constatărilor Comisiei, experimentul bolşevic totalitar a fost iniţiat pe malul stâng al Nistrului, ca parte a URSS, în timp ce pe malul drept, în Basarabia românească, se puneau bazele unei democraţii incipiente, astfel că Nistrul a despărţit nu atât două maluri sau două state, cât două sisteme: unul democratic şi altul totalitar. Secolul XX a demonstrat că totalitarismul nu numai că este incompatibil cu valorile democratice, el este duşmanul de moarte al democraţiei. Un regim totalitar reprezintă antipodul unei democraţii. Acest regim este unul opresiv şi represiv, cu o ideologie de stat oficială, care se sprijină  pe un singur partid politic, aşa-numitul Partid Unic, în frunte cu „marele conducător”,  pe o poliţie secretă omniprezentă şi care deţine monopolul asupra economiei, culturii şi informaţiei. În pornirea dictaturii bolşevice de a întemeia o lume nouă, bazată pe criterii de clasă şi pe ura de clasă, fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti i s-a rezervat un rol aparte. Formarea acestei entităţi la frontierea pe Nistru cu România trebuia să servească planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în acelaşi timp, să contribuie la extinderea spaţiului revoluţiei mondiale proletare în direcţia Balcanilor. O serie de mărturii documentare din cele mai diverse probează cu toată claritatea atitudinea ostilă şi agresivă a regimului bolşevic şi a Internaţionalei a III-a Comuniste faţă de Basarabia românească, intenţia exportului de revoluţie pe orice căi posibile. Deşi prezentată ca o entitate de stat autonomă, RASS Moldovenească a fost în realitate un „cap de pod” în planurile expansioniste sovietice, evoluând din 1924 până în 1940 spre îngustarea drastică a caracteristicilor proprii unei pretinse entităţi de stat, spre statutul unei regiuni obişnuite a Ucrainei Sovietice.

În RASSM, ca peste tot în URSS, puterea partidului unic bolşevic, a aparatului de partid şi administrativ, se baza pe o sumă de principii care încălcau brutal drepturile fundamentale ale omului. Între acestea fiind: anularea proprietăţii private şi „socializarea” mijloacelor principale de producţie şi a produsului muncii, un vast aparat represiv pentru constrângerea cetăţenilor şi menţinerea puterii, inhibarea personalităţii, conştiinţei şi iniţiativei civice, un sistem de control total şi denunţ general, izolarea de lumea externă. La acestea se adaugă: atribuirea unui rol hipertrofiat ideologiei comuniste şi promovarea unei multitudini de falsuri şi mituri, în scopul educării maselor în spiritul credinţei oarbe în „conducătorul” unic, în „justeţea” liniei partidului şi infailibilităţii acestuia, propaganda privind caracterul temporar al greutăţilor, datorate „uneltirilor” duşmanilor interni şi externi ai statului sovietic, promisiunea minciunoasă privind „raiul comunist” care urma să fie construit cât de curând.

Regimul totalitar bolşevic a transformat republica autonomă de peste Nistru într-un adevărat poligon pentru efectuarea celor mai oribile experimente politice, sociale, economice, culturale şi identitare. Comisia a efectuat o radiografie a acestor politici şi practici totalitare, derulate în anii 1924-1940 în RASS Moldovenească,           şi a evaluat natura şi costurile lor.

Colectivizarea forţată de la începutul anilor `30, prin aplicarea constrângerii şi violenţei în raporturile dintre regimul bolşevic şi  ţărănime, prin instrumentarea unor măsuri administrative şi de excomunicare împotriva ţăranilor înstăriţi, prin asmuţarea ţăranilor săraci şi mijlocaşi împotriva aşa-numitor „culaci”, s-a soldat cu anularea proprietăţii private la sat, cu un nou război civil împotriva ţăranilor, cu foametea înspăimântătoare din anii 1932-1933. La 7 august 1932, când foametea făcea ravagii în Ucraina, intra în vigoare  faimoasa Lege „despre cele cinci spice de grâu”, în redacţia lui I. Stalin, care chiar şi pentru cele mai mici furturi prevedea împuşcarea  şi, doar în cazuri destul de rare, era prevăzută o pedeapsă mai „blândă” – 10 ani de închisoare. Legea a lovit sălbatic în ţăranii înfometaţi care, în situaţia disperată în care s-au pomenit din cauza politicilor criminale de rechiziţie, erau condamnaţi să recurgă la furtul din averea colhozurilor, pentru a se salva de la moarte. La 27 decembrie 1932 a fost instituit sistemul de paşapoarte sovietice, dar, numai pentru populaţia urbană, nu şi pentru ţărani, care erau condamnaţi să moară în satele lor, rămase fără nici o rezervă de cereale.

Foametea cumplită, represiunile şi deportările operate de autorităţile comuniste, au generat un exod masiv de populaţie – fuga peste Nistru, în România. Pentru curmarea acestui exod, care constituia o dovadă concludentă a eşecului catastrofal al politicilor promovate de autorităţile comuniste, s-a recurs la fortificarea pazei frontierei sovietice, însoţită de utilizarea armelor contra transfugilor înfometaţi. În 1932, Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaţilor Transnistreni a expediat Ligii Naţiunilor, un memoriu în care se menţiona: „… Neavând din ce alege, ei îşi părăsesc pământurile şi căminele lor strămoşeşti şi în disperarea oarbă de a-şi salva singura avere ce le-a mai rămas pe lume, darul lui Dumnezeu, viaţa, se aventurează să fugă peste Nistru, în România. … Regimul sovietic, însă, nu ştie de milă şi astfel moldovenii fugari sunt împuşcaţi în masă cu mitralierele, cu zecile, cu sutele, fără nici o cruţare pe tot lungul Nistrului…”.

Numărul victimelor foametei din anii 1932-1933 din RASSM n-a fost stabilit, deocamdată, cu exactitate, fiind vorba de zeci de mii de oameni.

Marea Epurare din anii`30 din URSS a lovit din plin şi în RASS Moldovenească. Mecanismul terorii în masă nu făcea distincţii între victime, nu admitea indulgenţe. Sub ghilotina aşa-numitei „Troika speciale”, au căzut unii după alţii ţărani, intelectuali, muncitori, preoţi, oameni nevinovaţi care nu au avut parte nici de un proces de judecată, nici de o înmormântare creştină. Victime deveneau înşişi responsabilii din ierarhiile de partid şi administrative. Originea socială „burgheză”, statutul de „culac”, întreţinerea contactelor cu rudele din „ţările capitaliste” serveau drept capete de acuzare ca „duşman al poporului” la adresa oricui. Răspunzând comandamentelor politice ale Partidului Comunist, organele de represiune ale regimului se întreceau să condamne nu pentru infracţiuni reale, ci pentru infracţiuni inventate, nesocotind legile şi dreptul uman, semânând în urma lor moarte, durere şi umilinţă.

Comisia a demonstrat că regimul totalitar comunist se face responsabil de crime culturale, împotriva spiritului şi identităţii moldovenilor de peste Nistru şi, ulterior, după 1940, a celor din Basarabia, prin impunerea unei „limbi” literare moldoveneşti contrafăcute, conform unor principii aberante „de clasă”, şi prin inventarea, în lipsa oricăror resorturi istorice şi etnoculturale,  a unei „naţiuni” moldoveneşti, distincte de cea română. Regimul comunist se face vinovat de reprimarea şi mutilarea conştiinţei noastre naţionale, de suprimarea spiritului nostru liber, de orchestrarea unui război cultural, identitar, propagandistic şi informaţional în toată legea împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Nistrului, împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Prutului, cu consecinţe dramatice pentru integralitatea noastră lingvistică şi etnoculturală. Or,  nimic nu poate fi mai tragic decât un război între fraţi, nimic nu poate fi mai criminal.

În 1989, când s-au împlinit 50 de ani de la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a condamnat semnarea Protocolului adiţional  secret sovieto-nazist din 23 august 1939 prin care se delimitau sferele de influenţă din Estul Europei pe contul unor terţe ţări, declarându-l caduc din momentul semnării. La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al RSS Moldova a denunţat Pactul sovieto-nazist şi protocolul adiţional secret şi consecinţele lui pentru Basarabia şi Nordul Bucovinei. Reiterând această poziţie, în baza unor analize şi date riguros documentate, Comisia subliniază că la 28 iunie 1940 URSS a comis un atentat asupra integrităţii teritoriale a României, un act de ocupare militară şi politică a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, contrar  voinţei populaţii din aceste teritorii, prin dictat şi ameninţarea cu recurgerea la forţă, un act nedrept de anexiune teritorială. În teritoriile anexate cu forţa la URSS s-a realizat piesă cu piesă un transplant de sistem sovietic, s-a reprodus regimul terorii, al propagării urii de clasă şi al ideologiei inumane a Partidului Comunist Unic. Formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, printr-o decizie arbitrară formală a Sovietului Suprem al URSS, în afara teritoriului naţional şi reducerea la tăcere a vocii oamenilor, prin desconsiderarea literei Constituţiei sovietice, care nu prevedea dreptul URSS de a forma noi republici, ci doar de a admite în federaţia sovietică, a fost o consecinţă directă a acestui act de ocupaţie. Ruperea în bucăţi a Basarabiei, a teritoriului şi a corpului uman concrescut  de secole cu spaţiul dintre Prut şi Nistru, în contradicţie cu adevărul istoric şi cu realităţile etnice existente în acea vreme, se înscrie în seria de acte abuzive comise de regimul totalitar comunist împotriva unei mari colectivităţi de oameni.

Comisia a constatat că în 1940-1941 în Basarabia au fost repetaţi anii 1937 şi 1938, anii Marii Terori din Uniunea Sovietică, reluaţi apoi în anii postbelici. Organele sovietice de represiune au lovit cu bestialitate în puţinii intelectuali şi fruntaşi ai vieţii publice rămaşi între Prut şi Nistru, condamnându-i la ani grei în gulagurile staliniste, soarta scriitorului Nicolae Costenco servind drept exemplu dramatic al modului în care Sovietele au urmărit să anihileze cugetul liber, au efectuat execuţii sumare, dosind urmele asasinării a sute şi mii de oameni nevinovaţi în subsolurile NKVD sau în gropile cu var. Omorurile în masă, impunerea unor taxe şi impozite sufocante ţăranilor, prigoana preoţilor şi Bisericii, anularea limbii române şi interzicerea alfabetului românesc, inversarea scării valorilor şi instaurarea unei atmosfere de frică şi teroare generalizate au fost alte efecte ale actului de ocupaţie sovietică din 28 Iunie 1940.

În urmă cu aproape 70 de ani, în noaptea de 12 spre 13 Iunie 1941, plânsetul şi jalea s-a aşternut peste Basarabia. Fruntea comunităţilor locale, pilonii de rezistenţă din tată în fiu ai satelor noastre moldoveneşti, ucraineşti, găgăuze, bulgăreşti, ruse sau mixte, ai târguşoarelor evreieşti, familii întregi, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, din Basarabia şi până în Nordul Bucovinei, au fost urcaţi cu baionetele la spate în vagoanele de vite şi duşi spre întinsurile Siberiei, de unde mulţi nu s-au mai întors. Documentele de arhivă consultate de membrii Comisiei relevă date cutremurătoare: până şi noi-născuţii în „bou-vagonul” sovietic erau trecuţi şi ei, alături de părinţii lor, pe lista „duşmanilor poporului”(!…). Operaţiunea de deportare a fost iniţiată, autorizată şi supervizată de Biroul Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea, iar structurile de partid, de Securitate şi de Interne ale URSS şi ale RSSM au fost baza logistică a mecanismului represiv. Cu regret, o parte din executanţii operaţiunii de deportare din 12-13 iunie 1941 au fost recrutaţi dintre localnici, în marea lor majoritate, delatori şi oportunişti, elemente declasate, care urmăreau un beneficiu strict personal.

La indicaţiile exprese ale Biroului Politic al CC al PCUS, Consililui de Miniştri al URSS şi al Ministerului Securităţii de Stat al URSS, maşina totalitară sovietică de tocat oameni şi popoare va mai lovi încă de două ori în plină forţă în populaţia din RSS Moldovenească: la 6 iulie 1949, în urma adoptării Hotărârii strict secrete a Consilului de Miniştri al RSSM  Nr. 509 din 28 iunie 1949 cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor chiaburilor, foştilor moşieri şi a marilor comercianţi, şi la 1 aprilie 1951, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri al RSSM din 24 martie 1951 cu privire la confiscarea şi utilizarea averii celor deportaţi de pe teritoriul RSS Moldoveneşti, fiind vizat aşa-numitul „contingent antisovietic” al confesiunii „Martorii lui Iehova”. Operaţiunile de deportare au fost planificate de organele de represiune ca nişte operaţiuni militare în toată regula împotriva populaţiei civile. Culmea justiţiei de tip sovietic a fost că oamenii mai întâi erau ridicaţi de la vetrele lor, deportaţi dincolo de munţii Ural, după care li se dresau dosare penale de „duşmani ai poporului”(!). Creierul acestor „crime împotriva umanităţii”, după cum le-a calificat Sovietul Suprem al RSS Moldova                                    la 23 iunie 1990, a fost conducerea de  partid, factorul oficial împuternicit cu luarea unei decizii – Consiliul de Miniştri al RSSM, iar executanţi – organele de securitate, de interne şi de justiţie ale URSS şi ale RSSM.

Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar a evaluat numărul persoanelor deportate şi supuse represiunilor în anii 1929-1951 la peste           90  de mii de persoane.

Un efect scontat al deportării din 1949 a fost înregimentarea accelerată şi masivă a ţăranilor în colhozuri, aşa-numita colectivizare sau „ofensivă decisivă a socialismului asupra satului” dintre Prut şi Nistru. Legarea ţăranului de glia colhoznică, prin dictatul regimului bolşevic, a avut drept urmare lichidarea proprietăţii private şi pierderea sentimentului de iniţiativă economică la sate, desţărănirea şi dezmoştenirea clasei ţăranilor. Odată cu încheierea colectivizării, a fost instituit un mecanism special al relaţiilor de producere şi repartiţie, mecanism care permitea statului sovietic să controleze în totalitate producţia agricolă, ţăranii primind de la stat doar minimul necesar pentru a supravieţui şi a munci din greu pe terenurile colhoznice.

Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946-1947 nu a fost o consecinţă nemijlocită a secetei, ci a politicii economice şi sociale a regimului totalitar comunist faţă de populaţia din RSS Moldovenească, a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare. Conform datelor statistice acumulate de Comisie, în urma foametei au decedat circa 200 de mii de oameni. Vina pentru decesele în masă din cauza foametei revine atât lui I.Stalin şi conducerii sovietice de la Kremlin, cât şi Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru pentru RSS Moldovenească, preşedinte – V. Ivanov, Comitetului Central al PC(b) din Moldova în frunte cu prim-secretarul N. Salogor, Consiliului de Miniştri al RSSM, în frunte cu  preşedintele acestuia, N. Coval, împuternicitului Consiliului de Miniştri al  URSS pentru colectările de cereale în RSSM, A. Sîci, altor responsabili din structurile de partid şi administrative, care au decis destinul oamenilor simpli. Anume vârfurile Partidului Comunist se fac vinovate de rechiziţionarea inumană a ultimelor produse agricole, rămase prin podurile caselor, lăsând familiile înfometate fără o fărâmă de pâine pe masă, ceea ce a constituit cauza principală a îmbolnăvirii şi deceselor în masă.  Prin politica promovată în anii 1946-1947, ca şi în anii următori, autorităţile sovietice  ignorau cu desăvârşire viaţa şi dreptul la viaţă al omului, normele morale fundamentale, obligatorii pentru instituţiile unui stat. Foametea din RSSM a fost un fenomen provocat prin politica regimului comunist, a fost o crimă monstruoasă de care acesta se face direct vinovat. Pentru această crimă, comisă premeditat împotriva populaţiei paşnice, a copiilor şi bătrânilor, a oamenilor în plină vârstă, de toate etniile şi confesiile, regimul totalitar comunist trebuie condamnat moral, politic şi juridic.

Activitatea desfăşurată de Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar este (şi) un prilej pentru omagierea personalităţilor care au reprezentat onoarea şi demnitatea noastră în acele vremuri de teroare. Primele manifestări de rezistenţă antisovietică s-au înregistrat îndată după ocuparea Basarabiei la 28 Iunie 1940. O mărturie în acest sens sunt acţiunile de rezistenţă ale membrilor organizaţiei clandestine a unor tineri din Orhei,  care au militat împotriva ocupantului sovietic, în apărarea libertăţii, limbii române şi valorilor noastre naţionale. Pe parcursul anilor 1945-1953, pe teritoriul raioanelor Bravicea, Călăraşi, Corneşti, Chişcăreni, Chiperceni, Orhei, Răspopeni, Rezina, Susleni, Sângerei, Teleneşti a fost înregistrat un număr considerabil de acţiuni armate împotriva instituţiilor de stat şi activiştilor locali, întreprinse de către membrii grupului în frunte cu faimosul Filimon Bodiu, de către organizaţiie clandestine „Armata Neagră” şi „Partidul Democrat Agrar”. Una dintre cele mai mari şi mai bine organizate formaţiuni de rezistenţă antisovietică în zonele rurale, „Partidul Democrat Agrar”, a activat (în anii 1950-1953) sub conducerea lui Simion Zlatan, originar din satul Popenchi, Rîbniţa, şi Vasile Odobescu, originar din satul Cuizăuca, Chiperceni. La Soroca s-a înfiripat organizaţia „Arcaşii lui Ştefan”, în raioanele Chişinău, Hânceşti şi Cărpineni a activat o altă organizaţie conspirativă anticomunustă – „Partidul Libertăţii”, iar la Bălţi – „Uniunea Democratică a Libertăţii”. Combatanţii căzuţi pradă organelor de represiune au fost condamnaţi la moarte sau la privaţiune îndelungată de libertate, iar propaganda comunistă a urmărit să-i compromită şi să le şteargă numele din memoria noastră colectivă. Astăzi a sosit momentul să ne plecăm fruntea în memoria acestor oameni simpli, al căror efort şi sacrificiu manifestate în încleştarea inegală, de moarte, cu regimul comunist pentru libertatea şi demnitatea umană este impresionant.

Nu trebuie să-i uităm nici pe cei care, în bătălia cu obscurantismul şi cenzura sovietică, i-au readus în manualele şcolare pe Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, au afirmat latinitatea limbii, culturii şi fiinţei noastre naţionale într-o epocă în care orice gest în acest sens era pasibil de excomunicarea din sânul societăţii sau de pedeapsa cu ani grei de privaţiune de libertate. Un Panteon al istoriei şi culturii noastre ar trebui să-i includă pe: Vasile Coroban, George Meniuc, Grigore Vieru, Vlad Ioviţă, Vasile Vasilache, Ion Vasilenco, Gheorghe Vodă, Mihai Grecu, Emil Loteanu, Lidia Istrati, Ion Vatamanu şi mulţi alţii. Un exemplu de verticalitate intelectuală, de rezistenţă prin cultură şi de apărare a limbii noastre române îl reprezintă operele scriitorilor: Ion Druţă, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Serafim Saca, Petru Cărare, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Valentin Mândâcanu, Vladimir Beşleagă şi alţii. Fapta temerară a muncitorului Gheorghe Muruziuc, care în noaptea de 28 iunie 1966, a arborat Tricolorul de-asupra Fabricii de Zahăr din Alexăndreni, raionul Sângerei (rămas acolo timp de 5 ore), protestul Liliei Neagu şi Asei Andruh din 1970 împotriva rusificării şi deznaţionalizării, activitatea Frontului Naţional Patriotic de eliberare de sub ocupaţia sovietică, din care făceau parte Alexandru Usatiuc –Bulgăr şi colaboratorii săi apropiaţi Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur, alte manifestări cu caracter civic şi naţional,  precum şi mişcarea de emancipare naţională din anii `80 punctează o linie de rezistenţă, atât cât a fost, care trece ca un fir roşu prin toată perioada sovietică. Meritul acestor personalităţi este imens: ele ne-au ţinut trează conştiinţa noastră de sine, ne-au învăţat că dincolo de nevoia omului de adaptare la mediu şi la condiţiile înconjurătoare, după cum au procedat mulţi dintre noi, există valori şi idealuri perene.

În vremurile grele ale inchiziţiei comuniste ne-am potolit setea de adevăr, ţinându-ne urechea strâns lipită de aparatele de radio pentru a prinde undele Europei Libere, BBC-ului, ale Radio Vatican şi Radio Libertatea. Nimeni şi nimic nu a putut să ne forţeze să renunţăm la nevoia de a ne rupe din universul carceral spiritual, nici regimul cu toată armata sa de opresiune, nici un asemenea „campion al deznaţionalizării”, ca Ivan Bodul, prim-secretar al CC al PCM în anii 1961-1980.

În centrul investigaţiilor Comisiei s-au aflat şi aspectele sociale şi economice ale evoluţiilor din RSS Moldovenească. Comisia nu a trecut cu vederea procesele de industrializare şi urbanizare sau cadrul de asistenţă socială oferit din partea statului sovietic cetăţeanului simplu. Ceea ce relevă, concluziile Comisiei este că industria RSSM devine total dependentă de centrele industriale ale URSS, din care, în schimbul produselor agricole şi producţiei industriei alimentare, se importau petrol şi cărbune, fontă şi oţel, mase plastice şi metale neferoase, tractoare, camioane şi automobile, excavatoare şi maşini agricole, maşini-unelte şi utilaje industriale, obiecte de consum popular. În situaţia în care producţia republicii nu se dezvolta pe o bază proprie, ci pe materia primă importată, dreptul RSS Moldoveneşti la o existenţă independentă era o ficţiune. Mai mult decât atât, majoritatea întreprinderilor industriale şi, totodată, cele mai rentabile, au fost amplasate pe teritoriul fostei RASSM, ceea ce constituia, de asemenea, rezultatul unei politici cu bătaie lungă. Deţinând pârghiile de conducere, ministerele panunionale şi unional-republicane au promovat politica afluenţei masive pe teritoriul RSSM a populaţiei din exteriorul republicii, adusă pentru construcţia unor noi întreprinderi industriale în condiţiile unui surplus local de forţe de muncă. Această politică a condus la reducerea substanţială a cotei populaţiei autohtone în sfera industrială, la devalorizarea statutului limbii, culturii şi tradiţiilor noastre în diverse ramuri ale economiei, la instruirea, în instituţiile  de învăţământ superior şi mediu, preponderent, sau chiar exclusiv, în limba rusă. În urma „industrializării rapide”, s-a ajuns, pe de o parte, la înglobarea rigidă a RSSM în complexul militar-industrial panunional, la aservirea industriei locale resurselor de materii prime ale URSS şi finanţarea ei centralizată, iar pe de altă parte, la grave dezechilibre etnodemografice.

Consecinţele ecologice ale politicii social-economice promovate de regimul comunist pe parcursul deceniilor postbelice au fost, de asemenea, dezastruoase.

Ar putea urma replica oponenţilor noştri: oamenii aveau un serviciu, o pensie asigurată, servicii medicale de stat, învăţământul era gratuit. Aşa este. Statul socialist şi-a asumat rolul de filantrop paternal, dar acest paternalism era al unui stat producător al iresponsabilităţii şi dependenţei indivizilor atât în domeniul vieţii publice, cât şi în cel al vieţii private. Or, într-un stat totalitar, egalitatea poate fi maximizată doar pe seama libertăţii, astfel încât egalitatea şi fraternitatea autentică sunt distruse. Iată de ce, trecutul totalitar nu ne poate oferi soluţii pentru prezentul şi viitorul nostru şi al copiilor noştri.

Principalul pilon al regimului totalitar comunist a fost Partidul Comunist Unic care a confiscat autoritatea publică. Conducerea de partid a comandat şi a comis crime în masă, represiuni şi deportări calificate drept crime împotriva umanităţii, a instrumentat o ideologie represivă, a exercitat un control cvazitotal asupra societăţii şi indivizilor aparte. Partidul Comunist şi organele sale de represiune sunt principalii responsabili de toate ororile produse în epoca sovietică. Obedient ordinelor conducerii PCUS, CC al PCM s-a opus până în ultimul moment procesului de suveranizare şi dobândire a independenţei de stat a Republicii Moldova, fiind declarat, după puciul din august 1991 de la Moscova, în afara legii.

Comisia a stabilit că Republica Moldova de astăzi este rodul şi rezultatul mişcării de emancipare democratică şi naţională de la sfârşitul anilor `80 ai secolului trecut, este expresia actului de voinţă politică de secesiune de fosta URSS şi de integrare plenară în lumea liberă şi democratică.

Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor, atrocităţilor abuzurilor şi nedreptăţilor comise de regimul totalitar comunist între anii `20 – `90 ai secolului XX, care include:

1) extinderea dictaturii Partidului Comunist Unic în zonele incluse în RASS Moldovenească şi misiunea de subminare şi subversiune a acestei entităţi în raport cu România şi populaţia din Basarabia, de cap de pod al revoluţiei mondiale bolşevice;

2) instituirea unui mecanism diabolic de represiune (CeKa, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB, Justiţie şi Procuratură) şi aplicarea terorii în masă;

3) decretarea şi aplicarea unei legislaţii discriminatorii antiumane;

4) impunerea unei ideologii a urii de clasă, a urii faţă de fiinţa şi demnitatea umană, exacerbarea propagandei anticreştine şi a xenofobiei;

5) mutilarea spirituală a moldovenilor prin impunerea unei limbi artificiale, străine de limba română, şi a unei identităţi contrafăcute ideologic;

6) interzicerea cugetului liber, a dreptului de asociere, a liberei iniţiative, exterminarea şi marginalizarea intelectualităţii;

7) lichidarea ţărănimii ca clasă prin colectivizarea forţată şi deportările de la începutul anilor `30 ai secolului XX;

8 ) foametea cumplită din anii 1932-1933;

9) declanşarea represiunilor împotriva aşa-numitelor „elemente antisovietice” şi „naţionaliste” de la mijlocul anilor `30 ai secolului trecut, deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor prin deciziile unor instituţii extrajudiciare, ale aşa-numitelor „troika”;

10) ocuparea, prin dictat, la 28 Iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ținutului Herţa în urma tranzacţiei sovieto-germane din 23 august 1939 şi a înţelegerilor secrete ulterioare dintre URSS şi Germania nazistă;

11) realizarea unui transplant de sistem sovietic în teritoriile româneşti ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist;

12) aplicarea terorii împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelectualilor, slujitorilor cultelor şi oamenilor simpli rămaşi în teritoriile ocupate, comiterea unor asasinate din motive de ură de clasă;

13) exodul forţat al zecilor de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, din teritoriile ocupate de URSS;

14) formarea abuzivă a RSS Moldoveneşti şi sfârtecarea teritorială a Basarabiei;

15) interzicerea alfabetului românesc şi a limbii române şi impunerea alfabetului rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS                 din 11 noiembrie 1940;

16) anularea abuzivă a dreptului la cetăţenia română prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la restabilirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de către locuitorii Bucovinei de Nord              din 8 martie 1941;

17) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 13 iunie 1941;

18) mobilizările forţate antebelice şi postbelice a zecilor de mii de tineri pe şantierele de muncă (FZO) din URSS şi înrolarea lor în Armata Sovietică;

19) arestările şi epurările operate de organele sovietice de represiune în primii ani postbelici;

20) foametea organizată din 1946-1947;

21) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 6 iulie 1949;

22) lichidarea proprietăţii private, confiscarea bunurilor materiale ale ţăranilor şi colectivizarea satului;

23) prigoana împotriva Bisericii şi a slujitorilor cultelor, închiderea, profanarea şi demolarea locaşurilor de cult;

24) deportarea pentru credinţă în regiunile îndepărtate ale URSS la 1 aprilie 1951 a  credincioşilor confesiunii  „Martorii lui Iehova”;

25) ofensiva ideologică şi propagandistică împotriva scriitorilor şi valorilor noastre naţionale;

26) sovietizarea, rusificarea şi deznaţionalizarea populaţiei prin sistemul de educaţie şi cultură, aparatul administrativ, mass-media şi propogandă;

27) manipularea şi deformarea conştiinţei identitare prin falsificarea istoriei, impunerea unor ritualuri, monumente şi simboluri străine firii noastre;

28) negarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare şi inocularea românofobiei;

29) instrumentarea unui regim al „terorii memoriei”, al controlului, al constrângerilor şi al persecuţiilor individualităţii umane pentru cea mai mică încercare de gândire liberă în raport cu regimul totalitar comunist;

30) promovarea unei industrializări şi urbanizări de tip colonial, cu grave consecinţe pe plan etnodemografic;

31) înregistrarea unor mari dezechilibre ecologice şi a unor urmări nefaste pentru sănătatea populaţiei în urma experimentelor în sfera agriculturii bazate pe chimizarea şi concentrarea excesivă a producţiei agricole;

32) formarea unei caste privilegiate a aparatului de partid, a nomenclaturii care a consfiscat şi a concentrat puterea absolută,a profitat de aceasta şi a parazitat pe spatele cetăţenilor simpli, servind interese străine.

Plecînd de la cele expuse, Comisia susţine ferm şi univoc că regimul totalitar comunist a fost de la început şi până în ultimul moment al existenţei sale un regim criminal şi represiv, abuziv şi inuman, lipsit de orice urmă de legitimitate. Transplantat din RASSM în Basarabia în urma unui act de dictat, acesta a fost totodată un regim de ocupaţie străină sovietică, din acea clipă şi până la înlăturarea şi prăbuşirea sa în anii 1990-1991.

Comisia propune condamnarea oficială a regimului totalitar comunist din RASS Moldovenească şi RSS Moldovenească drept unul care a comis acte de genocid şi crime împotriva umanităţii, prin teroare în masă, represiune politică, foamete organizată, deportări, violarea demnităţii umane şi drepturilor fundamentale ale omului.

Comisia propune onorarea şi comemorarea tuturor victimelor regimului totalitar comunist, tuturor victimelor Holocaustului, tuturor celor care, în anii crunţi de teroare, represiune şi opresiune, au avut de pătimit, precum şi tuturor celor care în aceşti ani, prin fapta, verticalitatea şi cuvântul lor au opus rezistenţă regimului totalitar comunist, punându-şi viaţa şi libertatea în pericol.

Având în vedere necesitatea debarasării de moştenirea grea a regimului totalitar comunist, a distanţării ireversibile de acest regim, în spiritul recomandărilor în materie ale Consiliului Europei, OSCE şi Uniunii Europene, Comisia formulează următoarele propuneri:

1) condamnarea regimului totalitar comunist din RASSM şi RSSM drept unul care a comis crime împotriva umanităţii, precum şi condamnarea morală a acţiunilor tuturor acelor persoane car au participat la comiterea crimelor regimului totalitar comunist;

2) interzicerea utilizării noţiunii de „comunist” şi a derivatelor acesteia în titulaturile formaţiunilor politice, în denumirile unor instituţii şi întreprinderi publice şi private, precum şi interzicerea utilizării şi propagării în scopuri politice în spaţiul public a simbolurilor totalitare, deopotrivă, comuniste şi naziste, în conformitate cu Rezoluţia OSCE din 2009 cu privire la reunirea Europei divizate prin promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în sec. XXI;

3) elaborarea şi adoptarea neamânată a Legii Lustraţiei;

4) repunerea victimelor regimului totalitar comunist şi a urmaşilor lor în drepturile lor juridice, morale şi materiale depline prin amendarea cadrului juridic în vigoare sau adoptarea  unei Legi noi;

5) eternizarea memoriei victimelor regimului totalitar comunist şi a participanţilor la mişcarea de rezistenţă prin ridicarea în oraşul Chişinău a unui complex memorial, deschiderea unor muzee locale, instalarea unor plăci comemorative în locurile comiterii crimelor şi ororilor comuniste;

6) declararea zilei de 23 august ca Zi Europeană a Comemorării Victimelor Regimurilor Totalitare şi Autoritare, care să fie marcată cu demnitate şi imparţialitate, în consens cu Rezoluţia din 2009 a Parlamentului European cu privire la conştiinţa europeană şi totalitarismul;

7) declararea zilelor de 13 iunie (1941), 6 iulie (1949) şi 1 aprilie (1951), în care au avut loc deportări masive, drept zile naţionale de comemorare a victimelor regimului totalitar comunist;

8 ) formarea unei comisii de experţi care să evalueze daunele materiale pricinuite de regimul totalitar comunist;

9) aprobarea unui program de stat pe termen lung privind investigarea în profunzime a regimului totalitar comunist;

10) reorganizarea Arhivei Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova în Arhiva Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova, cu transmiterea tuturor fondurilor de arhivă din depozitele speciale ale Ministerului de Interne, Serviciului de Informaţie şi Securitate, Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, a fondurilor Procuraturii Generale, precum şi a altor fonduri ce reflectă esenţa regimului totalitar comunist în fondurile arhivei respective şi asigurarea accesului neîngrădit la toate aceste fonduri;

11) crearea unui Institut de Studiere a Totalitarismului;

12) elaborarea unui manual de istorie a regimului totalitar comunist şi introducerea în sistemul de instruire şi educaţie preuniversitară a unui curs de istorie a totalitarismului;

13)  încurajarea desfăşurării în mass-media a dezbaterilor publice privind esenţa inumană a regimurilor totalitare, comuniste şi naziste.

14) abrogarea Legii nr. 546-XV din 19 decembrie 2003 privind adoptarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova, concepţia fiind una tributară trecutului şi ideologiei totalitare, incompatibilă cu parcursul european al societăţii noastre.

Avansând acest set de propuneri, Comisia subliniază că unele din ele pot fi realizate fără întârziere, altele într-un termen mediu sau îndelungat, importantă fiind continuarea sub diferite forme, în cadrul unor diverse instituţii – preuniversitare, universitare, de cercetare, mass-media  etc. – a activităţilor iniţiate prin instituirea sa. Numai astfel vor putea fi obţinute rezultate reale în asanarea climatului social, politic şi moral din societate.

Comisia are convingerea că numai prin asumarea adevărului istoric ne vom putea simţi într-adevăr oameni liberi, vom fi mai puternici, mai deschişi către noi înşine şi către lumea externă, mai uniţi, vom avea mai multă încredere în forţele noastre şi în ziua de mâine, în viitorul nostru european.

Comisia face un apel la bunul nostru simţ şi la memoria noastră colectivă.         Nu avem dreptul să uităm, nu avem dreptul să fim indiferenţi. Prin asumarea şi însuşirea adevărului istoric, nu vom permite niciodată nimănui să pună la îndoială dreptul nostru la o viaţă demnă şi liberă într-o societate liberă, prosperă şi democratică. O reconciliere civică este necesară, dar o reconciliere civică este posibilă numai prin asumarea adevărului istoric, oricât de greu şi de amar ar fi acesta.